Atunci cand am inceput sa scriu aici, nu imi imaginam ca voi povesti despre pandemie, razboi, invazii sau refugiati. In patratica mea, toate relele posibile fusesera deja traite sau macar imaginate. Ce se mai putea intampla?! Asta se mai poate intampla! Dimineata, copilul ne-a auzit spunand ca e gata, a inceput razboiul. A intrebat ce e ala si i-am raspuns ca Rusia, tara aia cea mai mare de pe harta, a invadat o alta tara, Ucraina.

⁃ Tara aia mare si galbena de pe harta mea? Aia e Rusia? Ce inseamna invadat?

⁃ Cand vine cineva cu tancuri si arme si soldati peste tine, in casa ta, in tara ta…

Copiii vad totul in culori, simt sa traiasca si sa isi exprime emotiile in functie de cum ne exprimam noi, adultii din viata lor, emotiile.

Cand sunt foarte mici, se sperie daca nu ne mai vad, crezand ca odata disparuti din campul lor vizual, am disparut pentru totdeauna. Tot ce conteaza pentru ei este prezentul si sa se simta in siguranta.

Cand mai cresc si un alt copil le atinge jucariile, nu vor deloc sa le imparta. Ei nu inteleg ca acele lucruri raman tot ale lor si ca actul de imprumut, de atingere dureaza in fapt doar acele cateva minute. Se tem ca odata ajunse la altcineva ei le vor pierde definitiv. Cand cresc un pic si mai mari, incep sa realizeze ca ei sunt niste fiinte total independente de parintii lor si astfel le cresc si frustarile si nemultumirile. Legate de esecuri si neputinte, de limitari si ingradiri. Si uneori se supara, tipa, musca sau lovesc. Spun lucruri in care nu cred cu adevarat decat in acel moment, al furiei. Si atunci incercam sa le explicam ca ii intelegem, ca le intelegem si le acceptam supararea, dar nu acceptam sa faca rau.

Pentru generatia mea este prea tarziu sa se mai schimbe ceva. Pentru ca a trait cu batai si vorbe urate si rau. Si toti anii aceia au adus si validarea acelor comportamente. Acum am devenit noi parinti si uneori avem tendinta sa le replicam la furie. “Ce mare lucru daca i-as dat una? Stii cata bataie luam eu cand eram mic?!” E mare lucru si bataia e mare lucru si tipetele, orice agresiune este un mare lucru. Rau. O invadare.

Insa pentru ei, pentru copiii nostri merita sa facem tot ce putem pentru a nu uita ca nu asta este calea. Ca fiecare om, mare sau mic, in corpul si in cuibul lui are drepturi pe care nimeni niciodata nu i le poate calca in picioare. Doar pentru ca poate sau asa vrea.

Incerc sa imi imaginez cum ar fi sa pun acum cateva lucruri necesare intr-o bocceluta si sa plecam toti trei Dumnezeu stie unde. Sau doar noi doua, pentru ca el, tatal, ar trebui sa ramana. Si mi se umezesc ochii si simt intepaturi de plans in gat. Si stiu ca asa ceva chiar s-a intamplat in familia mea si am auzit povestile bunicilor despre cum au plecat pe front sau din calea lui. Vise si agoniseli si vieti spulberate de razboi, de destin. Pentru ca suntem toti la cheremul destinului. Nimeni nu a cerut sa se nasca ortodox sau evreu, sirian sau ucranian. Soarta este cea care alege. Desi fiica mea insista ca ea a ales sa vina tocmai la noi de pe Luna mica, stie si ea ca nu e chiar asa. La urma urmei, racheta ar fi trebuit sa aterizeze in Australia, dar s-a defectat ceva si s-a catapultat la noi in bucatarie…

Vor curge multe lacrimi si mult sange si vor urma cred luni intregi de pribegie si suferinta.

Este bine ca incercam sa ne crestem copiii frumos, cu povesti minunate, cu unicorni si zane roz. Sa le dam totul si sa ii ferim de rele si de batai si de Scufite rosii mancate de lupul cel rau. Le ascundem povestile de razboi si pe cele din lagare si inchisori. Pana cand intr-o zi razboiul chiar vine peste ei. Peste tara lor, casa lor, viata lor. Si povestea urata ascunsa cu atata grija devine realitate.