Primul stilou al scolarului

Imi amintesc si acum primul meu stilou chinezesc, cu penita mica din aur 🙂 Carcasa era verde, capacul auriu. Aveam grija de el mai ceva ca de cheia de la gat! Sa nu cada cumva in penita si sa se strice… Imi aduc aminte si de petele de cerneala de peste tot (haine, covor, caiete si carti), purcelusii si picul, care mereu ma scotea din impas. La un moment dat insa, stiloul meu tot s-a stricat. Nu, nu l-am scapat in penita, s-a crapat carcasa. Am primit in schimb un alt stilou chinezesc, roz! Avea penita mare, model ce acum cred ca se numeste Fountain Pen. S-o fi chemat si pe vremea aceea, dar eu nu aveam de unde sti 🙂 Scria mai bine, dar mereu aveam grija sa nu cumva sa apas prea tare si sa se despice penita. Cand pisica nu era acasa (adica mama sau tata) deschideam sertarul lor cu surprize unde tineau tot felul de lucruri pretioase. Acolo am vazut pentru prima oara un stilou Pelikan! Il scoteam din cutia lui frumoasa si ma uitam la el, nou nout si sclipitor si imi imaginam cate note de 10 trebuie sa mai iau sa primesc si eu unul…

Anii au trecut, note de 10 am mai luat, dar nu imi aduc aminte sa fi avut un stilou Pelikan. La facultate mi-am cumparat din prima bursa un stilou Rotring din aluminiu. Era usor si frumos, scria foarte bine, mai scrie si astazi, dupa 20 de ani, la fel de bine.

Pentru ca la grupa mare educatoarea copilului a dorit sa ii invete sa scrie cu stiloul, am inceput sa studiez ce variante si optiuni am pentru primul stilou al fiicei mele. Am citit si am tot citit, am vazut tot felul de filmulete pe youtube si m-am oprit la un Faber Castell Grip Pen size F (fine). Roz 🙂 Gama Grip si Jumbo Grip de la Faber Castell o stim si o cumpar de cand fiica mea avea 2-3 ani. Dupa creioanele cerate, am ales sa fac trecerea la carioci si creioane colorate Jumbo Grip, pentru o mai buna aderenta si a o deprinde sa tina corect creionul inca de la inceput. Stiloul nu are partea de care il tine copilul cu punctuletele Grip, este din material normal, insa are o aderenta buna, este foarte usor si scrie cu usurinta pentru o penita fina, nu trebuie apasat foarte tare. Pretul a fost unul foarte bun, cred ca l-am cumparat la set cu un creion mecanic cu mina de 0,7 mm. Tot roz, fireste 🙂 Acum, dupa ce am mai capatat ceva experienta, as alege ca prim stilou unul cu penita M ( mediu), scrie mai usor si este indicat pentru incepatori. Si as adauga ca nu lasa foarte usor cerneala pe hartie.

O alta varianta, in opinia mea cea mai buna optiune, este celebrul Lamy Safari M. Are o gama de culori variata, mate sau lucioase din care pot alege cei mici preferatul. Este foarte usor, scrie cel mai bine dintre toate stilourile testate de noi. Si este singurul al carui design este astfel conceput incat singura pozitie in care poate fi tinut este cu penita in sus, lucru care mi se pare foarte important. Are indicator pentru nivelul de cerneala si este facut in Germania de compania lui Josef Lamy, care colaborase anterior la compania franceza The Parker Pen. Singurul dezavantaj pe care il gasesc acestui stilou este ca poate fi alimentat doar cu patroane Lamy. Ca pret este comparabil cu Parker Vector si mi se pare un pret corect, raportat la cat de fiabile par si cat de usor traseaza liniutele si bastonasele.

Urmatorul stilou probat de scolarita noastra a fost un Parker Vector din aluminiu, usor, mic si compact. A fost luat initial pentru a il oferi cuiva, insa si-a dorit ea mult sa il deschida si a ramas al ei. Penita este mica si pare foarte rezistenta, scrie extrem de bine si incape si in cel mai aglomerat penar din lume. Poate fi alimentat cu patroane Parker sau cu converterul primit o data cu stiloul, ce poate fi reumplut cu cerneala ori de cate ori este nevoie. Asadar este recomandata si achizitia unei calimare cu cerneala.

Ca o concluzie, desi multe cadre didactice va vor sfatui sa alegeti un stilou ieftin ca prim stilou al copilului, eu nu as alege sub nicio forma o marca entry level ca prim stilou al copilului. Pe principiu ca “ Sunt prea sarac sa imi cumpar lucruri ieftine”, in acest caz un stilou greu de tinut cu degetele mici, care scartaie la scris si in cateva luni trebuie inlocuit cu altul. Copilul se va chinui mereu sa il tina corect si sa scrie cu el si nu stiu cat drag va prinde de aceasta noua si dificila pentru el metoda de scriere.

Favoritul nostru a fost si va ramane mult timp stiloul Lamy. Lasa cerneala foarte usor, are acele spatii dedicate unde cei mici sa isi tina degetele pentru o pozitie corecta de prindere a stiloului, este usor si are si indicator pentru nivelul de cerneala ramas.

Nu am avut curaj sa incerc un stilou Pelikan pentru cea mica 🙂 Am avut curaj insa sa ii comand un stilou facut din materiale reciclabile, tot isi doreste ea sa salveze animalele si planeta. Este facut in Germania, marca Online, insa o recomandare pot oferi doar dupa ce il primim si testam.

Later edit: Gata, pot oferi detalii si despre stiloul 2nd life de la producatorul german ONLINE. Penita este M ( medium), stiloul extrem de usor, transparent, realizat din plasticul reciclat al unei sticle de apa. De fapt si designul lui aminteste de o sticla de apa. Zona de prindere este un grip, foarte aderenta si usor de tinut, cu loc special pentru cele doua degete cu care se tine stiloul. Fie este un patent similar cu cel al stiloului Lamy Safari, fie designerii lor au avut fix aceleasi idei inovatoare 🙂 Referitor la calitatile lui, lasa cerneala cel mai usor dintre toate stilourile testate pana acum si este si cel mai usor. Iar pretul este si el mult mai usor decat cel al concurentilor lui directi, Lamy Safari si Parker Vector. Ca fiabilitate voi reveni dupa cateva luni de folosinta cu detalii.

Un singur lucru l-as fi dorit putin altfel la acest stilou si “fratele” sau mai celebru, Lamy Safari: sa nu fie atat de groase. Pentru un adult nu este deloc un impediment in utilizare, pentru o scolarita de 7 ani insa pare un pic cam … mare.

Ca mentiuni, in diverse topuri si review-uri despre stilouri pentru incepatori apar cateva modele de stilouri de la Pilot si de la Stabilo. Nu le-am cumparat, nu doresc sa avem un mic depozit, dar presupun ca sunt o varianta de luat in calcul. Pardon, in scris!

The queen is gone, long live the queen!

O veste trista, pe care in ciuda varstei inaintate, nu o asteptam. Credeam ca va trai o vesnicie, sau macar ani buni de acum incolo. Sa poata si fiica mea sa ii viziteze Palatul, isi doreste tare mult asta. Mai ales ca si indragitii ei Peppa Pig si Paddington au vizita-o pe “rigina”, cum o numea cand era mai micuta.

Regina Elisabeth II a fost, poate, ultimul monarh de clasa al Europei. Exemplu de distinctie si discretie, de feminitate care stia insa sa aiba si mana de fier atunci cand era nevoie. Cumva ma bucur ca acum isi va servi ceaiul langa printul ei consort, fara de care trebuie sa ii fi fost tare greu! Dupa ce traiesti aproape o viata cu cineva, vietile se impletesc si nu mai sunt vietile a doi oameni. Devin doi oameni care traiesc aceeasi viata.

Farewell Majesty and keep smiling down on us from your heaven!

Ce as vrea eu sa invat la scoala

In vara aceasta fiica mea, care abia terminase clasa pregatitoare, m-a intrebat cati ani mai “trebuie” sa mearga la scoala. Pe acest “trebuie”, constanta in viata si rutina mea zilnica de cand ma stiu, am incercat din rasputeri sa il elimin din viata copilului meu. Dar el totusi exista, pentru ca, nu-i asa, unele lucruri chiar trebuie facute. Raspunsul meu a fost 12.

⁃ 12 ce, mama? fii atenta si raspunde corect!

⁃ 12 ani trebuie tu sa mai mergi la scoala.

⁃ Adica o sa am cati ani cand ii termin? 12 plus 7? 19 ani???

⁃ Da, puiule.

⁃ O sa fiu adult atunci! Nu pot sa cred asta, o sa treaca toata copilaria mea…

⁃ Sau, ar mai fi o varianta: daca esti super priceputa la anumite materii, poti face doi ani in unul si termini mai repede.

⁃ Da, eu sunt priceputa la calculari si la desenat si construit, as putea face asta!

Discutia nu a mai continuat pentru ca ea a dorit sa “rumege” aceasta noua realitate, in care scoala ei, inceputa la 6 anisori si un pic, se va termina la 19. Dar cumva scoala asta si trebuie sa faca, sa transforme niste copii in oameni mari, pregatiti sa dea piept cu viata. Insa vremurile de acum s-au schimbat, ei dau piept cu greutati si lucruri noi si rautati si frustari de mici. Ce scoala ii pregateste pentru asta, pentru timpul prezent? Cand scoala traditionala se ocupa de viitorul lor atat de tare incat uita sa se raporteze la ei corect, potrivit varstei lor actuale? Parintii sunt cei care ii ajuta sa se adapteze provocarilor si schimbarilor zilnice. Parinti care fac asta cumva pe genunchi, fara indrumari si cunostinte aprofundate, atat cat pot ei. Pentru ca scoala asta de parinte nu s-a inventat inca. Te nasti parinte in ziua in care ti se naste primul copil. Il iei acasa, fara manual de instructiuni, si incerci sa faci tot ce poti pentru el, tot restul vietii. Este un proces de invatare continua, in care corigentii nu au niciodata sansa unei reexaminari. Sau sa invete mai bine si sa repete materia si sa treaca in vara… Materia a crescut, este la alt nivel. Toate reusitele si esecurile din viata de parinte se intampla si se evalueaza live, in timp real. No second chances!

Pentru mine principala materie ce ar trebui predata la scoala este Adaptabilitatea. La nou, la imprevizibil, la modul de a gandi si a face lucruri al celor cu care intram in contact zilnic, la bine si frumos, la zile care nu ne zambesc. Copii sau adulti, pentru toti adaptarea poate fi anevoioasa si mare consumatoare de resurse. Poate salva vieti si schimba destine.

De socotit si de scris invatam toti pana la urma. Si apoi deja exista zeci de aplicatii si roboti care pot face asta in locul nostru, mai bine si mai rapid. Ce nu poate face insa inteligenta artificiala este sa simta. Sa fie empatica si calda si sa aiba o inima mare, sa spuna un cuvant bun atunci cand este mare nevoie de el. Asadar a doua materie pe care as vrea eu sa o studiez la scoala ca sa cresc mare este Empatia.

Engleza invata toti copii, pentru ca ei se joaca Minecraft si tot felul de jocuri dragute si invata cuvintele necesare socializarii chiar de acolo: die, die, superhero, super powers, ghosts si cate si mai cate.

O alta materie ar fi Lectura. De cand era in burtica am citit pentru ea si mai apoi cu ea sute de carti. Acum ii citim si noi, ne citeste si ea. Cartile ne ajuta, pe noi adultii dar mai important pe ei, copiii, sa vedem si sa ne imaginam lumi si realitati la care altfel nu am avea acces. Si Vorbitul corect. Observ ca a devenit mai simplu sa nu mai vorbim chiar corect si nu imi place asta.

Era sa uit Marele curs de supravietuire si prim ajutor. Sa stie sa isi trateze o julitura, sa deschida un briceag, sa aprinda focul si ,de ce nu, sa vaneze 🙂 Si intr-o nota foarte serioasa, sa aiba grija de ei, de psihicul si de corpul lor. Sa inteleaga ca e normal sa creasca, sa le apara par pe corp, sa simta si sa experimenteze schimbari hormonale. Ca un NU e NU mereu si ca nimeni niciodata nu are dreptul sa ii atinga fara permisiunea lor. Ca primul sarut e doar unul, ala primul si ca timiditatea e buna la fel cum e si emotia, servite moderat cu multa blandete si fara mult stres.

As mai vrea sa invat sa desenez, pentru ca nu ma pricep deloc, dar deloc. Si sa fac noduri si sa imi cos sosetele, sa folosesc diverse materiale sa creez ceva unic, o mica opera de arta. Sa asortez culori si stari de spirit.

Si as mai vrea sa fac o multime de experimente de chimie si de fizica, de stiinte naturale si nu numai. Sa cresc plante, sa ingrijesc un animalut, sa invat despre planete si galaxii, oameni celebri si monumente impresionante. Sa ascult zilnic muzica si poate sa invat sa cant la un instrument.

Acum, daca ati avut rabdare sa cititi tot, imi puteti spune la ce scoala sa ma duc, sa invat lucrurile astea? Nu acum, cand voi fi eu mare 🙂

The day we begin

Ieri a fost, din nou, prima zi de scoala.

Un alt inceput. Revederea.

Emotii, fericire, adaptare. Codite prinse cu fundite si camasi albe. Munti de flori care treptat se vor ofili. Senzatii care incet, incet vor scadea in intensitate si vor disparea. Primii pasi pe un drum lung, cu sens unic. Cu 12 statii obligatorii. Cu drame si unghii roase, lacrimi de tristete sau fericire. Colegi dragi si prietenii ce poate vor rezista o viata. Sau nu.

Important este primul pas, dupa el mereu ii vom face pe toti ceilalti care ne duc unde avem fiecare dintre noi de ajuns: seful clasei, artisti sau ingineri priceputi la toate.

So, my dear all, buckle up tide and enjoy the ride!

Locuri de vizitat in timpul liber: Oraselul cunoasterii

Pentru “micii omuleti” care locuiesc in Bucuresti sau imprejurimi, optiunile de petrecere a timpului liber sunt foarte de ofertante, atat cantitativ cat si calitativ.

Astazi a venit randul sa descoperim secretele “Oraselului cunoasterii”. Orasel este un nume destul de generos dat unei foste gradinite din sectorul 1. Accesul este facil, cu masina personala sau cu mijloacele de transport in comun. Activitatile si experimentele propuse reusesc sa tina ocupati micutii exploratori timp de cateva ore. Noi am ajuns intr-o zi cam calduroasa si destul de aglomerata, fapt care ne-a cam limitat accesul la anumite exponate. Poate ar fi o idee buna, cel putin in zilele mai aglomerate, sa se limiteze la un anumit numar accesul intr-o anumita incapere. Doar o idee…

Pentru cei mai mititei dintre mititei, exista trepte care sa le asigure o mai buna vizibilitate a panourilor si meselor de expunere. Cam invechite si murdare pentru gustul nostru, dar existau.

Gama de activitati de exploarare si cunoastere propusa este foarte generoasa si atractiva. Chiar si pentru noi adultii insotitori a fost distractiv sa facem mingile sa “leviteze” pe apa sau sa ne testam rapiditatea si concentrarea.

Mi-am imaginat oraselul acesta de multe ori, fiind pe lista mea de “To go to” de ceva ani. Mi l-am imaginat in aer liber, cu trasee si labirinturi si pasaje de trecere secrete. Mare si luminos. Casuta din str. Pajurei nu este chiar asa. Insa asta nu ne-a impiedicat sa ne distram tare fain pret de cateva ore.

Lecturi de vacanta: O bucla in timp de Madeleine L’engle

Pe ultima suta de metri, chiar in ultimele zile de vacanta am mai terminat de citit un roman fiicei noastre. De data aceasta a fost “O bucla in timp” , al celebrei Madeleine L’engle. Putin cam dificil pentru 7 ani si jumatate, unele aspecte si notiuni mai abstracte nu stiu cat le-a inteles, desi noi am incercat sa i le explicam cat de bine am putut. Insa firul antrenant al povestii si curiozitatea ei au reusit sa duca la bun sfarsit si aceasta lectura de vacanta.

Inca de la primele pagini am tot asteptat sa vedem daca eroii reusesc sa gaseasca enigmaticul terasat. Ca apoi, incetul cu incetul, pagina dupa pagina sa intelegem ( noi adultii mai mult) ca el nu este un simplu cub. Este o stare de spirit si il purtam cu noi, poate chiar daca nu stim asta.

Dupa finalizarea lecturii, ca o nota personala, as fi ales sa mai asteptam cateva luni pana sa ii citim aceasta carte. Fiind alegerea ei insa, nu prea am vrut sa spun nu.

Vizite prin lumea toata

De curand am participat la un fericit eveniment in familie ce a avut loc in partea de nord a Italiei. Ocazie minunata sa ne revedem cu cei dragi, sa vizitam Alpii si cateva localitati si muzee din zona. Sa zburam cu avionul, cei mai mici dintre noi pentru prima oara, printre nori si fulgere si furtuni. Sa mangaiem testoase si sa comandam o pizza la ora 21.45. Sa vizitam Muzeul automobilului, al Cinematografiei si Mole Antoneliana. Sau sa fim primii clienti ai micutei librarii de langa hotelul unde am stat, pentru ca domnisoara noastra trebuia musai sa isi ia o carte… pentru bebelusi. Am plecat cu trei, atatea ar mai fi incaput in bagaje. Dar doar dupa ce s-a imprietenit cu o doamna tare draguta, care intrase in librarie cu cei doi catei ai ei, Pepe si Vanila, mari iubitori de carti. Micuta noastra i-a raspuns in engleza doamnei ca ea nu intelege limba ei, dar poate vorbi in engleza. Cumva limbajul universal al intelegerii si empatiei fata de semeni, de orice nationalitate ar fi ei, este unul usor de gasit chiar si intre persoane din generatii atat de diferite. Chiar si la 7 ani.

Pe explanada din fata Museo Reali di Torino se afla doua sculpturi ce reprezinta un elefant ce sta culcat in fata unui baietel care citeste. Cumva acest exponat m-a facut sa imi doresc sa poata avea si copii din Romania ocazia sa vada astfel de opere de arta aici in tara lor, in muzeele sau parcurile de langa casa. Poate atunci ar citi cu drag tot mai multi dintre ei, intelegand din experienta proprie ca atunci cand deschizi o carte chiar ti se aseaza o lume intreaga la picioare.

Lecturi de vacanta: Podul catre Terabithia

de Katherine Paterson

Ieri am terminat de citit aceasta carte minunata, distinsa cu Medalia Newbery, Lewis Carol Shelf Award si Le Grand Prix des Jeunes Lecteurs. Este prima carte pe care o citim fiicei noastre in care un personaj principal nu are parte de un sfarsit fericit.

Apoi am urmarit si ecranizarea din 2007 a cartii, Bridge to Terabithia. Este cred prima ecranizare a unei carti despre care fiica mea spune ca a impresionat-o mai putin decat lectura cartii. Adultii insa au avut o alta parere 🙂 Mai ales ca s-au varsat si cateva lacrimi… Filmul se poate inca viziona pe HBOmax, pentru cei care nu l-au vazut inca.

Povestea imaginata de Katherine Paterson ne-a atras inca din descrierea cartii, cea de pe coperta a IV-a. Si cu fiecare pagina si apoi capitol parcurs, aventurile celor doi protagonisti au devenit din ce in ce mai captivante. Jesse Aarons este fara doar si poate un campion. Baiatul care a avut norocul sa isi gaseasca stralucirea, aceea de a fi cel mai rapid alergator. Inconjurat de prezente feminine dominante, el gaseste ceva-ul care sa il distanteze. Toate acestea pana cand destinul i-o prezinta pe Leslie Burke, o domnisoara care poate oricand concura si castiga in fata oricarui baiat, fie el si cel mai rapid alergator din clasa a V-a. Prietenia lor va depasi granitele pamantesti si imaginatia ii va duce intr-o lume doar a lor, Terabithia. Unde ei vor fi soarele si luna, regele si regina.

Asta pana cand destinul decide din nou pentru Jesse: de data aceasta ca a venit timpul sa i-o smulga pe Leslie din universul lor perfect. Va ramane doar el, acum devenit mai bun si mai curajos si mai atent la nevoile celor din jur, sa continue povestea inceputa in Terabithia.

Prieteniile sunt un dar, nu un drept. Sunt rare si ne aduc fluturi in stomac si uneori dureri de cap. Insa norocul de a gasi, mai ales copiii find, un suflet pereche care sa ne insoteasca in toate aventurile ce ne asteapta, este foarte rar si trebuie pretuit toata viata. Chiar daca la un moment dat drumurile se despart sau apropierea fizica nu mai este posibila. Amintirile vor ramane mereu intiparite in memoria noastra, la fel ca toate lucrurile pe care am avut sansa sa le descoperim impreuna cu prietenii nostri.

Lecturi de vacanta: Heidi, fetita muntilor

de Johanna Spyri, ilustratii de Sonja Wimmer, editura Arthur 2022

Heidi este si va ramane mereu eroina vacantelor din copilaria mea. Fetita inimoasa si nazdravana, cu bucle si bujori in obrajori. Asa cum mintea noastra incearca uneori sa gaseasca puncte de conexiune si legatura cu personaje din viata reala sau din cea descoperita in lecturi sau filme, tot asa mi-am gasit si eu un personaj pereche in Heidi. Ea traia si la coliba bunicului din munti si in casa din oras, eu mergeam in vacante la tara la bunicii mei si apoi reveneam la munte, in oras. Bunicul lui Heidi avea capre si ea se ducea cu ele la pascut, bunicii mei aveau si ei capre si eu mergeam uneori cu ele la pascut.

Anul acesta am gasit la Bookfest, la standul editurii Arthur, ultima editie Heidi, fetita muntilor, aparuta in 2022 in format ilustrat de Sonja Wimmer. Imi doream de cativa ani sa ii fac cunostinta fetitei mele cu Heidi, dar nu gasisem o varianta cu ilustratiile … potrivite. Pentru ca eu retin si acum ilustratiile cartii din copilaria mea si nu mi-o pot imagina pe Heidi altfel. Si pentru ca ilustratiile calde ale Sonjei Wimmer m-au convins ca asa as vrea sa o tina minte fiica mea pe Heidi, am cumparat cartea si ne-am pus pe citit.

Si pe explicat expresii pe care nimeni in jurul nostru nu le foloseste ( cum adica “cazu la invoiala? unde cazu? ce e invoiala asta?”). Modul protocolar in care isi vorbesc uneori protagonistii a fost o alta provocare pentru noi, adultii. Eram mereu intrebati de ce vorbesc asa si nu normal, cum vorbim noi. Si am inteles perfect nedumerirea si confuzia micutei noastre. Ea traieste intr-o lume plina cu expresii, onomatopee si clisee traduse din filme si desene animate, in universul magic si indestructibil construit atat de gresit in jurul lui “decat”. Asadar cum am putea noi face un copil de 7 ani sa inteleaga ca, undeva nu foarte indepartat, acesta era un limbaj uzual?

“We did our best”, sa folosesc si eu un cliseu si pot spune ca la sfarsitul cartii admiratia si incantarea copilului a fost totala! A desenat cateva zile la rand ilustratii din carte, asa cum si le imagina ea, cu soarele care aducea “focul” la fiecare apus pe crestele muntilor. Am inceput sa privim fiecare apus, ori de cate ori am putut face asta. Pana cand orizontul era inundat de “focul” rosiatic.

Heidi, fetita muntilor este fara doar si poate un titlu de referinta in literatura universala. Si o lectura ce se poate savura la orice varsta. Daca nu aveti lista de lecturi de vacanta plina, va recomand din tot sufletul sa evadati din caldura orasului pe culmi acoperite de zapada, iarba verde numai buna de alergat liber prin ea si sa ii insotiti pe Heidi, bunicul, Peter, Clara si pe toti ceilalti eroi in aventurile lor.