Unii dintre noi isi aduc aminte ca sunt patrioti doar pe 1 Decembrie. La fel cum empatia si dorinta de a ii ajuta pe cei aflati la nevoie este cea mai mare atunci cand afla de un necaz, iar ajutorul nu este cel cerut, ci cel oferit de ei. Tot la fel se intampla si cu dragostea si respectul pentru mamele si femeile din viata lor, de 8 Martie le iau flori si le redirectioneaza un mesaj impersonal, primit de la altii; in restul zilelor le uita intr-un colt al existentei lor grabite.

Cu copiii este insa altceva! Cum imi spunea o draga prietena, in Romania parinteala a devenit o obsesie. Sa fii un parinte bun, a la carte, e treaba serioasa, aproape imposibila. Mai ales daca iei in considerare toate parerile tuturor celor din jur. Caci slava Domnului, satul este inca pe baricade si fiece vecin stie mult mai bine decat tine ce si cum trebuie facut.

De ceva ani, sa tot fie vreo 5, 1 Iunie a devenit, cel putin in Bucuresti, un mare prilej de buluceala, enervare, frustrare. Am invatat asadar sa evitam “evidentul”, locurile unde se organizeaza cele mai cool adunari pentru copii si incercam sa ii oferim copilului o zi in familie, cu inghetata si cirese si joaca, un film dragut si pop-corn. Anul acesta filmul ales a fost Sonic 2. Am zis da, am cautat si cumparat bilete, la reducere de 1 Iunir, apoi m-am pregatit pentru vizita la cinema, nu mai fusesem la un film din 2019, eram putin emotionata… Am plecat de acasa cu destul timp inainte, insa aglomeratia din oras era foarte mare, asadar am ajuns cu doar 10 minute inainte de ora la care incepea filmul. In cinema cozi peste tot: la pop-corn, apa, la validarea biletelor luate online. Am ajuns doar noi fetele la timp la locurile noastre, pe tata l-am lasat sa parcheze si sa caute undeva o sticla cu apa. In sala 90% din scaune ocupate, un vacarm si o agitatie prea mare, nu ma asteptam chiar la asta. Urmaresc trailerele la toate filmele de copii lansate in ultimul timp, ocazie cu care aflu ca vom merge sa mai vedem un film cu Minioni. Sunt haiosi, vom merge, da.

Incepe filmul, toti baieteii tipa entuziasmati, ma cuibaresc in scaunul meu inconjurat de sandale si adidasi cu luminite care tropaie liberi. Si miros. Nu este ce imi dorisem, cum imi imaginasem prima zi de vara, dar rezist eroic. Pentru copilul meu, de ziua lui. In spate incepe sa fosneasca o punga. A fosnit tot filmul; ma intreb si acum ce o fi fost in ea… pufuleti poate?! Intr-un final apare si omul meu, cu sticla cu apa, la pop-corn era aceeasi interminabila coada si nu a avut putere sa se mai opreasca si acolo.

Suntem toti, ne bucuram in familie de aventurile ariciului albastru, e bine. La final aflam fericiti ca va fi si partea a treia.

Ce pot spune dupa acest 1 iunie? Ca imi iubesc copilul la fel de mult, chiar daca nu am fost foarte fericita la Sonic 2; ca pe Sonic 3 il vom vedea intr-o zi de lucru, nu intr-una libera. Ca mi-as dori sa nu uit ca 1 Iunie si copilaria este despre joaca si fericire, nu despre bifat activitati cu copiii. Nu e un maraton, este o cursa lunga impreuna, una de stafeta si la final echipa si aventura trebuie sa iasa invingatoare.