Ce as vrea eu sa invat la scoala

In vara aceasta fiica mea, care abia terminase clasa pregatitoare, m-a intrebat cati ani mai “trebuie” sa mearga la scoala. Pe acest “trebuie”, constanta in viata si rutina mea zilnica de cand ma stiu, am incercat din rasputeri sa il elimin din viata copilului meu. Dar el totusi exista, pentru ca, nu-i asa, unele lucruri chiar trebuie facute. Raspunsul meu a fost 12.

⁃ 12 ce, mama? fii atenta si raspunde corect!

⁃ 12 ani trebuie tu sa mai mergi la scoala.

⁃ Adica o sa am cati ani cand ii termin? 12 plus 7? 19 ani???

⁃ Da, puiule.

⁃ O sa fiu adult atunci! Nu pot sa cred asta, o sa treaca toata copilaria mea…

⁃ Sau, ar mai fi o varianta: daca esti super priceputa la anumite materii, poti face doi ani in unul si termini mai repede.

⁃ Da, eu sunt priceputa la calculari si la desenat si construit, as putea face asta!

Discutia nu a mai continuat pentru ca ea a dorit sa “rumege” aceasta noua realitate, in care scoala ei, inceputa la 6 anisori si un pic, se va termina la 19. Dar cumva scoala asta si trebuie sa faca, sa transforme niste copii in oameni mari, pregatiti sa dea piept cu viata. Insa vremurile de acum s-au schimbat, ei dau piept cu greutati si lucruri noi si rautati si frustari de mici. Ce scoala ii pregateste pentru asta, pentru timpul prezent? Cand scoala traditionala se ocupa de viitorul lor atat de tare incat uita sa se raporteze la ei corect, potrivit varstei lor actuale? Parintii sunt cei care ii ajuta sa se adapteze provocarilor si schimbarilor zilnice. Parinti care fac asta cumva pe genunchi, fara indrumari si cunostinte aprofundate, atat cat pot ei. Pentru ca scoala asta de parinte nu s-a inventat inca. Te nasti parinte in ziua in care ti se naste primul copil. Il iei acasa, fara manual de instructiuni, si incerci sa faci tot ce poti pentru el, tot restul vietii. Este un proces de invatare continua, in care corigentii nu au niciodata sansa unei reexaminari. Sau sa invete mai bine si sa repete materia si sa treaca in vara… Materia a crescut, este la alt nivel. Toate reusitele si esecurile din viata de parinte se intampla si se evalueaza live, in timp real. No second chances!

Pentru mine principala materie ce ar trebui predata la scoala este Adaptabilitatea. La nou, la imprevizibil, la modul de a gandi si a face lucruri al celor cu care intram in contact zilnic, la bine si frumos, la zile care nu ne zambesc. Copii sau adulti, pentru toti adaptarea poate fi anevoioasa si mare consumatoare de resurse. Poate salva vieti si schimba destine.

De socotit si de scris invatam toti pana la urma. Si apoi deja exista zeci de aplicatii si roboti care pot face asta in locul nostru, mai bine si mai rapid. Ce nu poate face insa inteligenta artificiala este sa simta. Sa fie empatica si calda si sa aiba o inima mare, sa spuna un cuvant bun atunci cand este mare nevoie de el. Asadar a doua materie pe care as vrea eu sa o studiez la scoala ca sa cresc mare este Empatia.

Engleza invata toti copii, pentru ca ei se joaca Minecraft si tot felul de jocuri dragute si invata cuvintele necesare socializarii chiar de acolo: die, die, superhero, super powers, ghosts si cate si mai cate.

O alta materie ar fi Lectura. De cand era in burtica am citit pentru ea si mai apoi cu ea sute de carti. Acum ii citim si noi, ne citeste si ea. Cartile ne ajuta, pe noi adultii dar mai important pe ei, copiii, sa vedem si sa ne imaginam lumi si realitati la care altfel nu am avea acces. Si Vorbitul corect. Observ ca a devenit mai simplu sa nu mai vorbim chiar corect si nu imi place asta.

Era sa uit Marele curs de supravietuire si prim ajutor. Sa stie sa isi trateze o julitura, sa deschida un briceag, sa aprinda focul si ,de ce nu, sa vaneze 🙂 Si intr-o nota foarte serioasa, sa aiba grija de ei, de psihicul si de corpul lor. Sa inteleaga ca e normal sa creasca, sa le apara par pe corp, sa simta si sa experimenteze schimbari hormonale. Ca un NU e NU mereu si ca nimeni niciodata nu are dreptul sa ii atinga fara permisiunea lor. Ca primul sarut e doar unul, ala primul si ca timiditatea e buna la fel cum e si emotia, servite moderat cu multa blandete si fara mult stres.

As mai vrea sa invat sa desenez, pentru ca nu ma pricep deloc, dar deloc. Si sa fac noduri si sa imi cos sosetele, sa folosesc diverse materiale sa creez ceva unic, o mica opera de arta. Sa asortez culori si stari de spirit.

Si as mai vrea sa fac o multime de experimente de chimie si de fizica, de stiinte naturale si nu numai. Sa cresc plante, sa ingrijesc un animalut, sa invat despre planete si galaxii, oameni celebri si monumente impresionante. Sa ascult zilnic muzica si poate sa invat sa cant la un instrument.

Acum, daca ati avut rabdare sa cititi tot, imi puteti spune la ce scoala sa ma duc, sa invat lucrurile astea? Nu acum, cand voi fi eu mare 🙂

The day we begin

Ieri a fost, din nou, prima zi de scoala.

Un alt inceput. Revederea.

Emotii, fericire, adaptare. Codite prinse cu fundite si camasi albe. Munti de flori care treptat se vor ofili. Senzatii care incet, incet vor scadea in intensitate si vor disparea. Primii pasi pe un drum lung, cu sens unic. Cu 12 statii obligatorii. Cu drame si unghii roase, lacrimi de tristete sau fericire. Colegi dragi si prietenii ce poate vor rezista o viata. Sau nu.

Important este primul pas, dupa el mereu ii vom face pe toti ceilalti care ne duc unde avem fiecare dintre noi de ajuns: seful clasei, artisti sau ingineri priceputi la toate.

So, my dear all, buckle up tide and enjoy the ride!

Lecturi de vacanta: Podul catre Terabithia

de Katherine Paterson

Ieri am terminat de citit aceasta carte minunata, distinsa cu Medalia Newbery, Lewis Carol Shelf Award si Le Grand Prix des Jeunes Lecteurs. Este prima carte pe care o citim fiicei noastre in care un personaj principal nu are parte de un sfarsit fericit.

Apoi am urmarit si ecranizarea din 2007 a cartii, Bridge to Terabithia. Este cred prima ecranizare a unei carti despre care fiica mea spune ca a impresionat-o mai putin decat lectura cartii. Adultii insa au avut o alta parere 🙂 Mai ales ca s-au varsat si cateva lacrimi… Filmul se poate inca viziona pe HBOmax, pentru cei care nu l-au vazut inca.

Povestea imaginata de Katherine Paterson ne-a atras inca din descrierea cartii, cea de pe coperta a IV-a. Si cu fiecare pagina si apoi capitol parcurs, aventurile celor doi protagonisti au devenit din ce in ce mai captivante. Jesse Aarons este fara doar si poate un campion. Baiatul care a avut norocul sa isi gaseasca stralucirea, aceea de a fi cel mai rapid alergator. Inconjurat de prezente feminine dominante, el gaseste ceva-ul care sa il distanteze. Toate acestea pana cand destinul i-o prezinta pe Leslie Burke, o domnisoara care poate oricand concura si castiga in fata oricarui baiat, fie el si cel mai rapid alergator din clasa a V-a. Prietenia lor va depasi granitele pamantesti si imaginatia ii va duce intr-o lume doar a lor, Terabithia. Unde ei vor fi soarele si luna, regele si regina.

Asta pana cand destinul decide din nou pentru Jesse: de data aceasta ca a venit timpul sa i-o smulga pe Leslie din universul lor perfect. Va ramane doar el, acum devenit mai bun si mai curajos si mai atent la nevoile celor din jur, sa continue povestea inceputa in Terabithia.

Prieteniile sunt un dar, nu un drept. Sunt rare si ne aduc fluturi in stomac si uneori dureri de cap. Insa norocul de a gasi, mai ales copiii find, un suflet pereche care sa ne insoteasca in toate aventurile ce ne asteapta, este foarte rar si trebuie pretuit toata viata. Chiar daca la un moment dat drumurile se despart sau apropierea fizica nu mai este posibila. Amintirile vor ramane mereu intiparite in memoria noastra, la fel ca toate lucrurile pe care am avut sansa sa le descoperim impreuna cu prietenii nostri.

The snail with the right heart

de Maria Popova, ilustratii de PingZhu

Imi doream de mult ultima aparitie a Mariei Popova, dar cumva recenziile de pe Amazon si Goodreads au intarziat achizitia ei. Am gasit-o saptamana trecuta pe un site online de la noi si am luat-o. Nu am gasit nimic “scandalos” sau daunator evolutiei copilului meu printre paginile ei. Dar probabil asta este o chestiune subiectiva. Este multa stiinta, dar si multa poezie si delicatete; insa nimic fortat. Unele specii de melci sunt hermafrodite. Si da, melcii fac si ei copii ca mai toate celelalte specii, prin imperechere. Dar deoarece am citit peripetiile lui Pispirel pe cand copilul avea 3 ani, acum la 7 ani am considerat potrivit, dupa ce am citit eu inainte cartea, sa o citesc fiicei mele cand a vazut-o si si-a dorit asta. S-a mirat sa auda cuvantul hermafrodit, i-am explicat si eu si tatal ei ca asa sunt unele specii si ca este o forma de adaptare si supravietuire. I-am explicat putin si despre gene si cum anumite gesturi si trasaturi ale bunicilor ei le are si ea si noi nu.
Un subiect de mirare si dezbatere a fost “the right heart”: “Cum mami, eu cand stau cu capul aici nu iti mai aud inima batand in stanga? Nu cred ca sunt oameni cu inima in dreapta”

Ca o concluzie, ma bucur ca am trecut peste parerile unor necunoscuti in fond si am luat cartea. Este o opera de arta. Si desi are la baza povestea specifica a cuiva din familia autoarei este in acelasi timp si o poveste universala. In care diversitatea face parte din lumea noastra, acceptarea celor diferiti de noi si empatia fata de drumul lor este o aspiratie, nu sursa de frica si teama. Este o carte menita sa apropie comunitati si sa ajute acceptarea si integrarea “diferitului”, nu doar fuga de el.

Copii nostri scriu si ilustreaza

A inceput vacanta si noi facem planuri, de cand ne trezim pana adormim. Dupa zeci de intrebari legate de cate zile dureaza vacanta asta, cand plecam la bunici, cat de mult or sa se bucure bunicii sa o vada, cum or sa fie imbracati, ce aventuri ii pregatesc eu pentru fiecare zi de vacanta, copilul a anuntat ieri ca vrea sa scrie o carte… S-a facut liniste, inima mea a zambit si apoi am intrebat cu o voce mica despre ce ar vrea sa scrie. “Despre Roz si Galbenel si aventurile lor din cartea a 3-a. Ei vor povesti tot ce au facut dupa ce s-au intors pe insula.“
Si-a luat agenda si un pix si s-a apucat de scris; cum se pricepe ea sa scrie la 7 ani, nu m-a lasat sa corectez nimic. Doar sa citesc.
Ar vrea insa sa o ajut la final sa arate si cartea ei la fel ca celelalte 2 carti. Si sa poata fi citita de toti copiii care o iubesc pe robotica si pe puiul ei. Pentru cei care nu au citit inca opera lui Peter Brown, este vorba despre cele doua volume “Insula robotilor” si “Intoarcere pe insula robotilor.”
Nu credeam ca o carte si doua personaje vor avea un impact atat de puternic asupra ei. O carte pe care nici macar nu m-am gandit sa o cumpar, i-a imprumutat-o un prieten mai mare. S-a invatat cu personajele, astepta nerabdatoare in fiecare seara sa-i cititeasca tatal ei cateva capitole. Pana saptamana trecuta cand volumul II s-a terminat. Au trecut la alte carti, alte aventuri, dar cumva nevoia de a mai fi un pic alaturi de Roz si de puiul ei de gasca a gasit aceasta solutie: daca nu exista cartea a 3 a, o va scrie ea!

Pentru ca am primit acceptul de a fotografia ce a lucrat pana acum, va las mai jos un mic extras.

Sunt curioasa sa aflu ce carti sau personaje i-au marcat pe alti copii atat de mult incat sa isi doreasca sa scrie despre ei sau sa ii ilustreze asa cum si-i imagineaza. Si daca opera lor poate fi sau a fost deja prezentata publicului larg si ce reactii a primit.

Elmer, elefantul multicolor

A fost odata ca niciodata un elefant multicolor. Diferit de toti elefantii gri din turma lui, de toti prietenii si de toata familia. Sau, daca nu a fost, cu siguranta a trait un talentat ilustrator, cu o imaginatie cum alta nu s-a mai vazut, care a inventat acest personaj. Elmer, elefantul multicolor. Diferit de toti, dornic mereu sa le joace feste prietenilor, cu un suflet mare si multa dragoste de daruit.

Caci daca David Mckee nu l-ar fi desenat pe simpaticul Elmer, multi copii nu s-ar fi bucurat niciodata de povestile si istorisirile pline de ghidusii. Multi copii nu ar fi invatat ca este in regula sa fii diferit, sa te bucuri de viata cand ai chef, atat timp cat nu faci rau nimanui. Sa ii ajuti pe cei aflati la nevoie; sa aduci o raza de soare dupa multi nori de furtuna in viata cuiva care chiar are nevoie de asta.

Pentru ca nu-i asa? Fiecare dintre noi este diferit de toti ceilalti din jurul lui. Unii avem ochi albastri, altii un semn distinct cu care ne-am nascut, altii poate chiar mai multe. Important este sa incercam mereu sa gasim lucrurile care ne apropie si unde suntem asemanatori, nu doar pe cele care ne despart .

Astazi David McKee a obosit sa mai deseneze. Si a plecat intr-o alta lume, unde poate chiar exista elefanti multicolori si unicorni roz. Sau unde se poate reintalni cu toate personajele pe care le-a creat. Asta da, ar fi o veste tare buna!

Proiectul Barnabus

de Fratii Fan

Semne bune anu’ are …
Voi incepe cu primul care ne-a atras atentia la inceput de an, Proiectul Barnabus de Fratii Fan. Este, in opinia mea, una dintre cele mai reusite aparitii de carte ilustrata din 2021. Si ma bucur nespus ca cei de la Humanitas junior au facut posibila aparitia ei, la standarde cu care ne-au obisnuit deja. Povestea “curge” pe fiecare pagina si prin fiecare ilustratie. Barnabus si prietenii lui captiveaza cititorii prin ideile nastrusnice, curajul si prietenia de care dau dovada. Este incercarea de a evada din cutia in care cineva se trezeste inchis, de altii, de societate sau de sine, datorita propriilor temeri si frici. Este povestea cautarii unui sens mai mare in viata decat propria persoana si patratica pe care o ocupi. Sunt multe idei si intelesuri, explicite sau ascuse, de descoperit in carte.
Copilul de 7 ani s-a bucurat sa refaca traseul prietenilor pana reusesc sa evadeze, apoi a cautat “defectele” fiecare animalut si a incercat sa le retina numele. S-a mirat ca au evadat exact in magazinul cu animalute “perfecte”, de care se temeau mai mult ca orice sa ajunga…
Adultul care a citit cartea impreuna cu copilul s-a bucurat de tot: design, ilustratie, traducerea si corectura impecabile, povestea duios relatata.
Este o lectura pe care o recomand si sper sa fie nominalizata intre cele mai bune carti ale anului si aici, nu doar in strainatate.

Asteptandu-l pe Mos Nicolae

Legenda spune ca diseara Mos Nicolae va veni si va aduce dulciuri in ghetutele tuturor copiilor cuminti din intreg Universul!

Copilul nostru a curatat deja de 3 ori toate incaltarile gasite la usa: pe ale ei, 2 perechi, pe ale mele, 1 pereche si pe ale tatalui ei, tot 2 perechi. Face ce face si se tot duce sa vada daca a venit Mosu’…

– Ti-am zis ca vine dupa ce se face intuneric!In timpul zilei, pe lumina, il pot vedea copilasii cand se furiseaza pe geam.

– Pe geam vine? Nu pe usa? Atunci sa punem ghetutele langa geam, sa ii fie mai usor sa lase toate dulciurile in cizmele mele.

– Lasa-le acolo, se descurca el! Are experienta si stie exact cum sa procedeze!

– Tie nu o sa iti lase prea multe bomboane, nu incap in ghetele tale. De ce nu iti aduci si o pereche de cizme, sa aiba mai mult loc Mos Nicolae? Daca vrea sa iti aduca fructe, cum face? Nu incap! Nici nu ti-ai desfacut nodul la sireturi…

Imi doresc sa se faca seara mai repede, deja nerabdarea ei este mare si tirul intrebarilor pe masura. Simt nevoia sa ma relaxez putin inainte de a veni Mosu’. Il anunt si pe tatal ei despre intentiile mele si decidem ca ar putea iesi doar ei doi sa se plimbe putin prin vremea mohorata de afara, inainte de marele eveniment al serii.

Pret de cateva minute aud din cealalta camera franturi de cantecele si de rugaminti de a se imbraca si cateva nu-uri. Apoi se face liniste, se aude usa trantindu-se si raman singura, singurica in toata casa! Astept putin, sa fiu sigura ca au plecat, apoi ies din camera. Pe masa din sufragerie gasesc un bilet, scris de manutele ei mici si dragalase:

“NOI AM PLECAT SI O SA NE INTOARCEM”

Nu sunt sigura cui i-a scris, mie sau lui Mos Nicolae…

Asteptandu-l pe Mos Nicolae

The rocket book by Peter Newell

We continue the serie of events related to Hallowen with a tricky business: launching a rocket in the basement of a 21 floors building! In 1912’s New York, after the janitor’s son lits up a rocket that goes up ‘til it reaches the top flat.

It is not SF, nor a dream of mine; it is not even a TV commercial or animation. It is the “ Rocket book” by Peter Newell, one of the fathers of children illustrated books.

I believe that in every aspect of life we need to look up to the pioneers and the ones that took things at the highest level.

In the world of children illustrated books, Peter Newell is one of them. He illustrated Mark Twain and Lewis Caroll, to name two of the famous writers he worked with. What I loved the most about this book is the attention he paid to details, the expresivity of his characters and the ability to create a scene without overloading the illustrations. And the use of objects and words that are now lost from our homes and vocabulary.

It is a book to have and to read, at any age, I would say.

My 7 yo daughter had an interesting reaction to the book. She asked me why all the people in the book were so amazed and had eyes so big. And then she wondered what it would happen if we lit rocket in our building’s garage 🙂

I didn’t respond the obvious, that we would fly from there as soon as the rocket in the book did…