Bookfest 2022

Dupa tot dorul acumulat in ultimii 2 ani, Bookfest 2022 mi-a lasat impresia unei vizite la … targ. In niciun caz nu una la un Salon International de carte din era digitalizarii. Logistica organizarii unui astfel de eveniment este desigur impresionanta, insa din perspectiva vizitatorului nu s-a vazut deloc asa. A semanat mai mult cu parcugerea unui depozit, fara locuri de stat si savurat o carte buna sau o cafea ( ori macar un pahar cu apa). Gaseai apa pe ici pe colo, picurata de la ventilatoarele din tavan, chiar si la standul Editurii Frontiera se formase o mica balta… M-am oprit la standurile editurilor de unde cumpar in mod frecvent carti, am luat acasa cateva titluri care lipseau colectiei noastre si cam atat.

M-a intampinat chiar in fata intrarii standul editurii Cartier, cartile din colectia Codobelc sunt nestemate la loc de cinste in biblioteca fiicei mele. Putin mai incolo i-am gasit pe cei de la editura Vellant, unde mi-ar fi placut sa gasesc Printesele date uitarii. Dar se pare ca mai am de asteptat, nu au reeditat-o inca.

In lumea cartilor ma simt acasa si inima mea este incantata peste masura sa vada carti frumoase, pentru copii ce vor creste altfel decat am crescut noi. Ilustratii care ma uimesc, versuri fermecate, povesti despre creaturi si aventuri la care nu m-as fi putut gandi altfel. Si ma bucur ca ii putem oferi fiicei mele toate aceste lumi, toate aceste porti deschise catre un univers mare si liber. Si sunt fericita putin si pentru copilul din mine, la 7 ani sigur nu citeam despre Tuimi si lei curajosi, despre robotei plini de iubire si daruire.

Preferatul meu a fost standul grupului editorial Art. Oricum primisem o misiune de acasa: sa ii cumpar si ei o carte Smart blue sau macar una Funny green. Au carti pe alese, cred ca erau toate titlurile lor expuse, am intalnit oameni draguti, un stand luminos, amenajat in culori neutre. Poate mi-a placut si pentru ca era dl. Mircea Cartarescu pe acolo?!

Cele mai minunate carti adunate la un loc intr-un spatiu atat de mic: standul editurii Cartea Copiilor. Oameni foarte draguti si acolo, mi-au dat chiar si o carticica si un calendar cadou. De la ei tocmai pleca dl. Florin Bican, alt motiv de bucurie pentru mine!

Si standul celei mai tinere edituri pentru carte ilustrata, Portocala Albastra, mi-a placut nespus. Titlurile aparute la ei in 2022 si faptul ca nu reusisem inca sa comand online de la ei a fost unul dintre motivele vizitei mele la targ. A fost o mare incantare sa aflu ca l-au tradus, cu ajutorul minunatei si talentatei Lavinia Braniste, pe Claude Ponti. Si ca au retiparit o parte din seria Autobuzul magic.

Cea mai elaborata achizitie facuta la targ este cu siguranta opera lui Radu Oltean, “Cetati, castele si alte fortificatii din Romania”, vol.I si II. Am luat ultimele volume expuse!

Cea mai frumoasa “carte a cartilor”: Valea mea, Claude Ponti, editura Portocala Albastra.

Ce a ales cititorul meu mic din desaga cu carti, odata ajunsa acasa? Autobuzul magic! Pentru ca aceasta serie este preferata ei, atat cartile cat si serialul TV. Si pentru ca a putut citi singura toata cartea si a inteles toate cuvintele scrise cu litere mari de tipar.

Ce mi-as fi dorit sa cumpar si am renuntat in ultimul moment: “Albinele” de Piotr Socha de la editura Frontiera. Am renuntat pentru ca era totusi prea gigantica si nu incapea in desaga mea 🙂

Surpriza cea mai placuta: micul stand al Clubului ilustratorilor romani.

Bookfest, chiar si asa, saracit de emotie si caldura ( in ciuda caniculei de afara), este un loc de vizitat. Oricand, oricum si de preferat cu cei mici. Nu pentru “reduceri”, chilipiruri sau carti primite cadou. Pentru ca nimic nu este gratis, toate au un cost; important este sa il platesti pe cel corect. Reducerile de la targ se anuleaza cumva cu timpul si energia cheltuite pentru a ajunge acolo. Bookfest este un loc de vizitat pentru cartea tiparita, acum cat o mai gasim. Pentru ca fiecare carte este o opera de arta, o lume aparte pe care cineva a imaginat-o, in vorbe sau imagini. Iar altcineva a avut curajul sa o scoata la lumina, sa ne putem bucura si noi de ea.

1 Iunie

Unii dintre noi isi aduc aminte ca sunt patrioti doar pe 1 Decembrie. La fel cum empatia si dorinta de a ii ajuta pe cei aflati la nevoie este cea mai mare atunci cand afla de un necaz, iar ajutorul nu este cel cerut, ci cel oferit de ei. Tot la fel se intampla si cu dragostea si respectul pentru mamele si femeile din viata lor, de 8 Martie le iau flori si le redirectioneaza un mesaj impersonal, primit de la altii; in restul zilelor le uita intr-un colt al existentei lor grabite.

Cu copiii este insa altceva! Cum imi spunea o draga prietena, in Romania parinteala a devenit o obsesie. Sa fii un parinte bun, a la carte, e treaba serioasa, aproape imposibila. Mai ales daca iei in considerare toate parerile tuturor celor din jur. Caci slava Domnului, satul este inca pe baricade si fiece vecin stie mult mai bine decat tine ce si cum trebuie facut.

De ceva ani, sa tot fie vreo 5, 1 Iunie a devenit, cel putin in Bucuresti, un mare prilej de buluceala, enervare, frustrare. Am invatat asadar sa evitam “evidentul”, locurile unde se organizeaza cele mai cool adunari pentru copii si incercam sa ii oferim copilului o zi in familie, cu inghetata si cirese si joaca, un film dragut si pop-corn. Anul acesta filmul ales a fost Sonic 2. Am zis da, am cautat si cumparat bilete, la reducere de 1 Iunir, apoi m-am pregatit pentru vizita la cinema, nu mai fusesem la un film din 2019, eram putin emotionata… Am plecat de acasa cu destul timp inainte, insa aglomeratia din oras era foarte mare, asadar am ajuns cu doar 10 minute inainte de ora la care incepea filmul. In cinema cozi peste tot: la pop-corn, apa, la validarea biletelor luate online. Am ajuns doar noi fetele la timp la locurile noastre, pe tata l-am lasat sa parcheze si sa caute undeva o sticla cu apa. In sala 90% din scaune ocupate, un vacarm si o agitatie prea mare, nu ma asteptam chiar la asta. Urmaresc trailerele la toate filmele de copii lansate in ultimul timp, ocazie cu care aflu ca vom merge sa mai vedem un film cu Minioni. Sunt haiosi, vom merge, da.

Incepe filmul, toti baieteii tipa entuziasmati, ma cuibaresc in scaunul meu inconjurat de sandale si adidasi cu luminite care tropaie liberi. Si miros. Nu este ce imi dorisem, cum imi imaginasem prima zi de vara, dar rezist eroic. Pentru copilul meu, de ziua lui. In spate incepe sa fosneasca o punga. A fosnit tot filmul; ma intreb si acum ce o fi fost in ea… pufuleti poate?! Intr-un final apare si omul meu, cu sticla cu apa, la pop-corn era aceeasi interminabila coada si nu a avut putere sa se mai opreasca si acolo.

Suntem toti, ne bucuram in familie de aventurile ariciului albastru, e bine. La final aflam fericiti ca va fi si partea a treia.

Ce pot spune dupa acest 1 iunie? Ca imi iubesc copilul la fel de mult, chiar daca nu am fost foarte fericita la Sonic 2; ca pe Sonic 3 il vom vedea intr-o zi de lucru, nu intr-una libera. Ca mi-as dori sa nu uit ca 1 Iunie si copilaria este despre joaca si fericire, nu despre bifat activitati cu copiii. Nu e un maraton, este o cursa lunga impreuna, una de stafeta si la final echipa si aventura trebuie sa iasa invingatoare.

Elmer, elefantul multicolor

A fost odata ca niciodata un elefant multicolor. Diferit de toti elefantii gri din turma lui, de toti prietenii si de toata familia. Sau, daca nu a fost, cu siguranta a trait un talentat ilustrator, cu o imaginatie cum alta nu s-a mai vazut, care a inventat acest personaj. Elmer, elefantul multicolor. Diferit de toti, dornic mereu sa le joace feste prietenilor, cu un suflet mare si multa dragoste de daruit.

Caci daca David Mckee nu l-ar fi desenat pe simpaticul Elmer, multi copii nu s-ar fi bucurat niciodata de povestile si istorisirile pline de ghidusii. Multi copii nu ar fi invatat ca este in regula sa fii diferit, sa te bucuri de viata cand ai chef, atat timp cat nu faci rau nimanui. Sa ii ajuti pe cei aflati la nevoie; sa aduci o raza de soare dupa multi nori de furtuna in viata cuiva care chiar are nevoie de asta.

Pentru ca nu-i asa? Fiecare dintre noi este diferit de toti ceilalti din jurul lui. Unii avem ochi albastri, altii un semn distinct cu care ne-am nascut, altii poate chiar mai multe. Important este sa incercam mereu sa gasim lucrurile care ne apropie si unde suntem asemanatori, nu doar pe cele care ne despart .

Astazi David McKee a obosit sa mai deseneze. Si a plecat intr-o alta lume, unde poate chiar exista elefanti multicolori si unicorni roz. Sau unde se poate reintalni cu toate personajele pe care le-a creat. Asta da, ar fi o veste tare buna!

O mama este totusi… mama

Expresia asta am auzit-o de la ea, mama. Si toate variatiunile pe tema asta le “inventam” inca impreuna, ca pe un cod secret ce il stim doar noi doua.

Toate incercarile de a scrie despre mama sfarsesc repede. Fie emotia este prea mare si incep sa plang, fie astern pe hartie cuvinte obisnuite, clisee golite de intensitatea iubirii ce i-o port.

Mama nu a avut o viata tocmai roz. De la o varsta frageda a trebuit sa isi fie mama, tata, tot. De cand am venit eu, singurul ei copil, am avut parte de toata dragostea din lume. O lume nu chiar ca in filme, ca tot pomeneam de clisee. Insa lumea asta a ei, a mamei, era si va ramane mereu primul reper pe drumul meu in viata. M-a iubit si m-a crescut cum a stiut ea mai bine, sunt sigura de asta. Se trezea cu noaptea in cap si se ducea, prin frig sau ploaie, sa stea cateva ore bune la coada la lapte. Pe care eu nici nu vroiam sa il beau, de cele mai multe ori.

Cu mama aveam mereu sentimentul acela de apartenenta la ceva deosebit si uimitor, nemaivazut si nemaitrait de nimeni altcineva. Eram noi doua si abia apoi veneau tata, bunicii si toti ceilalti oameni din viata noastra. Radeam de chestii care doar pentru noi aveau haz, citeam aceeasi carte de zeci de ori, desi o stiam amandoua pe de rost si de fiecare data ne amuzam de exact aceleasi istorisiri.

Mama imi era mama natural, fara drame prea mari, fara suferinte sau chinuri. Nu cred ca am avut vreodata sentimentul ca sunt prea mult pentru ea. Poate doar cand am ajuns la varsta aceea teribila a adolescentei si prin clasa a X-a i-am scris intr-o scrisoare ca m-am saturat si plec de acasa. Dupa ce a citit-o m-a intrebat pe un ton foarte serios daca vreau sa plec in seara aceea sau in ziua urmatoare pentru ca ea avea niste treaba.

Mama copilariei mele era frumoasa, distinsa si cocheta. Se imbraca cu rochii elegante, pe care le-as fi purtat si eu daca nu ar fi atarnat dupa mine prin casa. Avea unghii lungi, date mereu cu oja rosie, parul negru ca abanosul si un zambet care alunga toti norii negri de pe cerul meu. Era mama si eu, puiul ei, o iubeam nemasurat. Mama este Dumnezeul nostru pe pamant si ei ii datoram tot ce suntem. Si tot ce speram sa fim, dar nu am reusit inca.

Pe mama o vad mereu in ochii margelute ai fiicei mele si in toata determinarea ei de a face lucrurile exact asa cum vrea ea. De a ajunge singura acolo unde are ea de ajuns pentru ca este deja un copil mare, convins ca nu mai are nevoie de ajutorul meu in multe. Si cred ca are dreptate, ea stie cel mai bine ce poate si mai ales ce nu mai putem noi, parintii ei, face pentru ea.

Mama sunt eu mica si eu acum mare. Caci mama este in tot si in toate si fara ea nimic nu ar fi fost posibil.

“Multumesc iubita mama,

Steaua mea din zori de zi”

8 Martie

Ninge in luna lui Marte…

Ninge mult si apasat, cat pentru toate suferintele acestor vremuri.

Ninge si in inimile unor mame

Care nu isi pot tine pruncii la piept

Nu isi pot imbratisa fiii de pe front

Nu isi pot saruta nepotii plecati in pribegie.

Dupa alti ani in care nu au putut face asta tot de teama si neputinta in fata unei nenorociri care le punea viata in pericol. De parca Universul ar fi devenit brusc potrivnic in acel inceput de 2020 si nu mai vrea deloc sa se razgandeasca.

Nimic si niciunul dintre noi nu ar fi aici fara MAMA. Si cei mai dulci si talentati copii ai Universului, dar si cei mai nemilosi criminali si cotropitori datoreaza totul EI, mamei. Ea, puternica si curajoasa in fata tuturor si totusi atat de firava si dornica sa simta iubirea si caldura celor dragi.

Cu mama incepe si se termina totul. In acest 8 Martie mai mult ca in oricare altul, mamele sunt iar in prima linie, la datorie. Unele isi apara pruncii si familiile si tara. Isi invata copiii ca nu asta este calea de urmat. Ca pacea si fericirea vin din intelegere si vorba buna. Nu din metalul rece al armelor. Dar ca, atunci cand dusmanul nu mai aude vocea ratiunii, trebuie sa lupte si sa isi apere tot ce au mai sfant pe lume. Pana la ultima suflare.

Altele stau cu sufletul mic si gandul alaturi de cele aflate in grea incercare. Si fac tot ce pot sa ajute. La fel ca in orice alta zi. Pentru ca o mama asta face mereu, ii ajuta pe cei dragi sau aflati in nevoie. Sau poate nu si doar emotia acestor zile ma face sa cred asta.

Iubiti-va pruncii si iubiti-va pe voi, fara de care nimic pe lume nu ar fi!

Imagine

… You may say I’m a dreamer

But I’m not the only one…

John Lennon visa la pace si la o lume in care sa traim cu totii impreuna, fara tari si fara granite, fara religii si posesii pentru care sa merite sa iti dai viata.

A murit un visator si nu a apucat sa isi vada niciodata visul, decat doar cu ochii mintii.

Zilele acestea un Martisor ar trebui sa vesteasca sosirea primaverii. Biruinta vietii, a verdelui asupra frigului si amortelii de afara. Ata lui, potrivit traditiei, este rosu cu alb pentru ca simbolizeaza sangele varsat de eroii din legede pe albul omatului. Si, coincidenta sau nu, zilele acestea alti eroi isi varsa sangele, pentru pace. Doar ca acestia sunt oameni adevarati, nu eroi imaginati din basme si povesti. Sunt tatii si fii cuiva, sunt bunici; sunt oameni la fel ca noi, care pana acum cateva zile isi vedeau de viata lor la fel cum faceam si noi. Se trezeau, isi sarutau familia si plecau la munca. Pana intr-o zi cand si-au sarutat familia, au trimis-o in pribegie si ei au plecat pe front! Sa isi apere tara de cotropitori, vecinii lor. Sa poarte arme cu care nu au mai tras niciodata in viata lor, sa tina piept dusmanului inarmat pana in dinti. Sa isi apere tara si casele si glia strabuna… Ma gandesc ce semnificatie mai are pentru unii dintre noi glia asta strabuna. In epoca digitalizarii, cand poti sa obtii totul virtual, cu un singur click. Ce mai inseamna astazi pamantul mostenit de la stramosi? Stramosi care au trecut si ei prin razboaie si s-au refugiat si au luptat pana la ultima suflare pentru tot ce era al lor. Acum, cand in mod ireal si stupid, niste oameni sunt obligati sa tina piept tancurilor pentru a isi apara casele si familiile, glia! Ca si cand toti anii acestia de evolutie nu ar fi existat. Dar au existat; am trecut cu totii, colectiv sau individual prin tragedii si momente care ne-au aratat ca nu asta este calea. Ca trebuie sa invatam, mici sau mari, sa ne gestionam emotiile. Si ca nu este bine sa vrei sa iei lucruri si posesiuni ce nu iti apartin. Ca daca un alt copil vrea sa se uite la jucaria fiului tau iar el nu vrea sa i-o dea si incepe sa planga, nu ii spargem capului celuilalt copil. Ii intrebam mai intai ce simt ei si cum ar vrea sa procedeze; le spunem clar si raspicat ca nu suntem de acord cu agresiunea, cu raul facut altora sau noua insine. Apoi ii ajutam sa depaseasca emotia. Daca nu altfel, macar aratandu-le ca suntem acolo pentru ei, sa ii tinem de mana. Oricand si oricat au ei nevoie.

Tot ce putem face in aceste momente este sa ajutam, fiecare cat si cum putem si simtim; sa nu ramanem muti in fata istoriei care ne ofera iar o lectie dureroasa. Sa ne invatam copiii sa isi gestioneze emotiile si frustarile. Sa aleaga mereu binele, chiar daca furia sau supararea le spune uneori altceva. Sa le explicam ca noi ii iubim neconditionat, orice s-ar intampla.

 Poate daca pe dictatorul acesta odios mama lui l-ar fi iubit nemasurat, oamenii aceia aflati la doar cateva sute de km distanta de noi s-ar mai fi dus si astazi la serviciul lor, si-ar fi putut inca saruta copii de noapte buna!

Este un inceput de primavara trist si derutant; pana si vremea nu stie ce sa mai inteleaga din timpurile acestea tulburi si a revenit iar iarna. Doar iubirea din inima noastra poate incalzi si alunga frigul de afara. Doar iubirea pentru semenii nostri aflati in nevoie, indiferent unde se afla ei, ne poate ajuta. Pe noi toti. Sa aratam lumii intregi ca atunci cand se umple, chiar daca se umple poate mai greu, paharul se revarsa mereu. In picaturi mici sau valuri puternice care aduc dupa ele schimbarea.

Va doresc sa fiti valul de iubire si pace de care avem nevoie acum! Atunci cand armele vor muti si vor amuti pana la urma, vocea noastra, a celor ramasi, va fi singura care se va auzi. Sa fie o voce calda si plina de iubire! 

… I hope some day you’ll join us

And the world will live as one.

Cand razboiul vine peste noi

Atunci cand am inceput sa scriu aici, nu imi imaginam ca voi povesti despre pandemie, razboi, invazii sau refugiati. In patratica mea, relele posibile fusesera deja traite sau macar imaginate. Ce se mai putea intampla?! Asta se mai poate intampla! Dimineata, copilul ne-a auzit spunand ca e gata, a inceput razboiul. A intrebat ce e ala si i-am raspuns ca Rusia, tara aia cea mai mare de pe harta, a invadat o alta tara, Ucraina.

⁃ Tara aia mare si galbena de pe harta mea? Aia e Rusia? Ce inseamna invadat?

⁃ Cand vine cineva cu tancuri si arme si soldati peste tine, in casa ta, in tara ta…

Copiii vad totul in culori, simt sa traiasca si sa isi exprime emotiile in functie de cum ne exprimam noi, adultii din viata lor, emotiile.

Cand sunt foarte mici, se sperie daca nu ne mai vad, crezand ca odata disparuti din campul lor vizual, am plecat pentru totdeauna. Tot ce conteaza pentru ei este prezentul si sa se simta in siguranta.

Cand mai cresc si un alt copil le atinge jucariile, nu vor deloc sa le imparta. Ei nu inteleg ca acele lucruri raman tot ale lor si ca actul de imprumut dureaza in fapt doar acele cateva minute. Se tem ca odata ajunse la altcineva le vor pierde definitiv. Cand cresc un pic si mai mari, incep sa realizeze ca ei sunt niste fiinte total independente de parintii lor si astfel le cresc si frustarile si nemultumirile. Legate de esecuri si neputinte, de limitari si ingradiri. Si uneori se supara, tipa, musca sau lovesc. Spun lucruri in care nu cred cu adevarat decat in acel moment, al furiei. Si atunci incercam sa le explicam ca ii intelegem, ca le intelegem si le acceptam supararea, dar nu acceptam sa faca rau.

Pentru generatia mea este prea tarziu sa se mai schimbe ceva. Pentru ca am trait cu batai si vorbe urate si rau. Si toti anii aceia in care am trait asa au adus si validarea acelor comportamente. Acum am devenit noi parinti si avem tendinta sa le replicam la furie. “Ce mare lucru daca i-am dat una? Stii cata bataie luam eu cand eram mic?!” E mare lucru si bataia e mare lucru si tipetele, orice agresiune este un mare lucru. Rau. O invadare.

Insa pentru ei, pentru copiii nostri merita sa facem tot ce putem pentru a invata ca nu asta este calea. Ca fiecare om, mare sau mic, in corpul si in cuibul lui are drepturi pe care nimeni niciodata nu i le poate calca in picioare. Doar pentru ca poate sau asa vrea.

Incerc sa imi imaginez cum ar fi sa pun cateva lucruri necesare intr-o bocceluta si sa plecam toti trei Dumnezeu stie unde. Si mi se umezesc ochii si simt intepaturi de plans in gat. Si stiu ca asa ceva chiar s-a intamplat in familia mea si am auzit povestile bunicilor despre cum au plecat pe front sau din calea lui. Vise si agoniseli si vieti spulberate de razboi, de destin. Pentru ca suntem toti la cheremul destinului. Nimeni nu a cerut sa se nasca ortodox sau evreu, sirian sau ucranian. Soarta este cea care alege. Desi fiica mea insista ca ea a ales sa vina tocmai la noi de pe Luna mica, stie si ea ca nu e chiar asa. La urma urmei, racheta ar fi trebuit sa aterizeze in Australia, dar s-a defectat ceva si s-a catapultat la noi in bucatarie…

Vor curge multe lacrimi si mult sange si vor urma cred luni intregi de pribegie si suferinta.

Este bine ca incercam sa ne crestem copiii frumos, cu povesti minunate, cu unicorni si zane roz. Ca le dam totul si ii ferim de rele si de batai si de Scufite rosii mancate de lupul cel rau. Le ascundem povestile de razboi si pe cele din lagare si inchisori. Pana cand intr-o zi razboiul chiar vine peste ei. Peste tara lor, casa lor, viata lor. Si povestea urata ascunsa cu atata grija devine realitate.

Make friends, not war

Prima zi nationala a lecturii

De multe ori lucrurile noi sunt privite cu reticenta si neincredere. Sunt respinse sau in cel mai bun caz, doar tolerate. Pentru ca integrarea lor in rutina si in viata de zi cu zi presupune un efort. O iesire din zona de confort, un nou inceput. Temator si nesigur. Ca orice alt inceput. Cui ii place sa simta iar nesiguranta primilor pasi, cand este deja maestru al mersului pe sarma in tot ceea ce face?

Asa s-a intamplat si cu initiativa de a declara ziua de 15 februarie Zi nationala a lecturii. Unele voci au spus ca este prea putin, altele ca demersul este doar unul declarativ. Ca niciodata nu se face primavara cu o singura floare. Doar cu una sigur nu; insa cu una azi, alta maine rasare o pajiste intreaga, minunat de frumoasa!

Cititul ne ofera marea sansa de a invata despre noi, despre lumea din jur si ce a fost inaintea noastra. De a imagina un viitor. De a ne simti conectati intre noi. De a visa. De a zambi.

Citind reusim sa evadam din patratele in care suntem uneori asezati fara voia noastra si unde nu mai incapem atunci cand crestem “mari”. Cititul este calea cea mai sigura spre viata si viitorul pe care ni le imaginam si ni le dorim.

Intr-o tara in care multi adulti nu mai stiu sau nu mai sunt preocupati sa se exprime corect, cititul este o activitate ce ar trebui sa devina obligatorie. De la cele mai fragede varste pana la 99 de ani. Sau chiar si mai incolo.

Copiilor le citim de cand sunt bebelusi, pentru a ii deprinde cu acest obicei. Pentru a se invata cu vocile noastre, cu diferite tonalitati si sunete. Sunt primele experiente din viata lor. Citim in preajma lor pentru ca noi suntem modelele dupa care ei se ghideaza.

Am citit in viata asta cat pentru inca una. De cand am aflat ca vom avea un copil, ii citim fiicei noastre mereu. I-am citit sute de carti si i-am spus sute de povesti. De cateva luni avem onoarea sa ne citeasca si ea. La inceput a citit temator si nesigur, mai apoi cu bucurie si incredere.

In timp ce scriu aceste randuri, din camera cealalta se aude o voce care spune o poveste. Fiica mea citeste cartea pe care a dus-o astazi la scoala pentru activitatea de la ora 11.00. Si zambesc. Dupa ce voi publica articolul acesta, ma duc repede sa imi citeasca si mie cateva pagini, pana termina povestea.

Uneori viata nu este altceva decat o cutie plina cu bomboane de ciocolata si momente de fericire. Tot ce avem de facut este sa deschidem capacul…

Lectura mea de astazi

First reading alone experiences

For our daughter, all the first experiences were a lot of work. Until she wasn’t really ready to do it, she wouldn’t wanted to try. The same happend of course with reading. Months after she learned the alphabet and she could wrote entire words or phrases, she was still not determinated to try reading them.

Until one day, when she took one of her favourite books and started reading. All on her own. I was so happy and thought that my work was done and I can go on a remote island 🙂 Then the school started, all the new experiences were a set back in everything, including reading alone. We let it be, since we understood that she needs time and energy to focus in dealing with all the new things and people and emotions. Until last week, when a new book with Mr. Paddington, the bear from the darkest Peru, appeared.

She started reading the new book and she kept reading until she read the last page. It was so much joy in her eyes, to be able to do that and she didn’t want to stop before it was done.

It was very funny to watch her having the some problem in reading the word Paddington, every time she would encouter it. Now she is able to read the requirements of all her school related activities and she understands almost all of them.

As a personal conclusion I can say that, of course, every little human has his own pace and rythm and they will start reading when they are ready, not when we want them to do it.

For us it really helped to be books with her favourite characters. And little text on the pages. And a big font. And funny stories or rhymes. And our patience, not our pressure. You cannot help a child

by telling him that he has to read because X does it or you want him to do it. He will do when he is ready for that experience and not a minute sooner. He will do it when the joy of success will be greater than the fear of doing it wrong.

I selected a small collection of books that are suitable for first reading alone. Some are in english, some are translated in Romanian, but the originals is the same in terms of illustrations and text.

So take time and a comfortable chair, maybe even a cup of tea and enjoy the first readings of your children! Is an experience of a lifetime.

Roscata-ca-Arama si cei sapte soricari

de Nina Cassian, ilustratii de Andrei Tache, editura Frontiera, 2021

“… E usor a scrie versuri

Cand nimic nu ai a spune…”

Vedem asta peste tot; este de ajuns sa deschidem un manual sau un auxiliar pentru invatamant primar si gasim nenumarate astfel de exemple. Ce nu este deloc usor este sa scrii versuri pentru copii care chiar sa le spuna ceva. Ceva care ramane, zi dupa zi; care le provoaca mintea si inima sa isi imagineze, sa viseze si sa se emotioneze. De aceea nu a fost si nu va fi deloc usor pentru cineva sa egaleze maiestria cu care a scris Nina Cassian. O femeie atat de talentata si de pasionata de viata, incat nu ai cum sa nu simti asta in fiecare vers.

Poeziile ei sunt preferatele noastre; le citim cu nesat, asteptam mereu sa vedem ce se va intampla cu personajele si radem mult, foarte mult!

“Roscata-ca-Arama si cei sapte soricari” nu a fost o exceptie. Am ras si am urmarit povestea catelusilor, intrebandu-ne mereu ce o fi patit Trigon de ne tine autoarea in suspans atatea capitole! Cu siguranta ne-au scapat multe intelesuri ascunse, la fel cum s-a intamplat si la prima lectura a cartii “Povestea a doi pui de tigru, numiti Ninigra si Alegru”. Caci istoria spune ca numitul Alegru ar fi fost in fapt un cu totul alt personaj cu dificultati de vorbire…

Revenind la Roscata, am descoperit cu multa placere ilustratii cu care nu eram obisnuiti. Linii simple, clare, desenate de un fauritor. Nu il cunosc pe Andrei Tache si din pacate nici opera lui nu o cunosteam pana acum. Promit sa repar asta. Deocamdata ne-am bucurat tare ca am “dibuit” ce culoare are sugiucul.

Apreciez ca editura Frontiera face toate aceste eforturi de a nu lasa garda jos. Garda calitatii si a valorii literare. Mereu, neobosit, ii expune pe cei mici si pe cei mari la lucrari de exceptie. Intr-o incercare de a compensa ce sistemul nu poate face.

De la “Sistemul nervos, sistemul bucuros” pana la “Dejunul unei frunze”, carte premiata national si international. Lucru valabil si cu toate aparitiile de exceptie ale editurii din 2021. Pe care mi le imaginez ajunse in toate casele si in toate clasele. Pentru a fi citite impreuna. Pentru a avea copiii nostri acces mai usor si la astfel de capodopere. Poate asa vom avea norocul sa cunoastem un nou Eminescu sau o varianta moderna a limbii “sparga”.

Macar astazi, de Ziua Internationala a cititului impreuna, vreau sa imi imaginez ca asa va si fi. Si ca vom trai cu totii fericiti pana la … sfarsit!