Acum cativa ani, sa tot fie vreo 5 de atunci, am scris fiicei mele o carte. O colectie de povestioare despre viata noastra de familie, amintiri tare pretioase pe care le citim si acum si ne distram la fel de mult. Unele povestioare sunt si aici, pe blog, sa ne ajute sa nu uitam de unde venim si cat de frumos si greu in acelasi timp a fost drumul. Si sa ne pregateasca pentru ce va urma.

O mare poetesa a vremurilor noastre a primit aceasta carte si dupa ce a conchis ca nu am habar de structura unei scrieri, despre psihologia personajelor ( adica a mea si a familiei mele) si in general de nimic nu am habar, a gasit totusi si ceva “de pastrat”. Faptul ca as folosi foarte bine limba romana si m-as exprima aproape exceptional, fara sa o “schingiuesc” ca toti ceilalti. Nu stiu care sunt acesti ceilalti, nu i-am raspuns doamnei respective.

Am dat la o parte aceasta critica racoritoare a primei incercari de a lasa o parte din mine pe hartie, in densitatea cernelii. Las la o parte si orice urma de vanitate; insa trebuie sa recunosc ca am si acum pretentia de a ma exprima cat de corect pot in limba romana. Sau mai bine spus am avut, pana azi. Copilul are de lucrat din caietul de activitati pentru vacanta dat de doamna invatatoare. In functie de chef si afinitati, de cum a dormit si sau cum se aliniaza astrele, isi alege zilnic ce exercitii sau activitati vrea sa faca. Activitatea aleasa astazi a fost confectionarea unei moristi.

Citeste cerinta si deodata aud un cuvant nou; nu este primul pe care il foloseste si eu nu il stiu, insa asta ma amuza teribil:

– Mami, avem pi-u… pi-u-ne-ze? Ce sunt alea?

Rad si rad fara sa ma pot opri. Auzi la ea, piuneze! O corectez repede, plina de mandrie; doar eu sunt adultul care stie mai bine si ea este doar un copilas care din greseli invata, nu?

– Se spune pioneze de la pion, nu piuneza.

– Aici asa scrie, mami, piuneza! Ai?

Deschid repede dexonline si mandria de mai devreme se scutura de pe mine si raman dezgolita in cunoasterea mea: ambele forme sunt corecte, si pioneza si piuneza pentru ca provin din franceza, de la cuvantul “punesse”. Deci se pare ca nu cunosc chiar toata limba asta romana, cateva scapari am si la acest capitol, desigur…

Bineinteles ca nici piuneze nu am, doar ele nu sunt “child friendly” si nimeni nu mi-a cerut pana acum piuneze. Lipici, baterii, pupici si alte chestii din astea,da; piuneze inca nu. Caut un cui si trebuie sa ma multumesc cu un mic surub ratacit de familia lui in sertarul cu unelte, scule si chestii utile prin casa. Sertarul acela pe care il avem cu toti si care se umple pana nu se mai poate deschide de lucruri ce sigur vor fi utile candva. Varianta mai elaborata la “punga cu pungi”.

Ne apucam de treaba, de decupat si gaurit si batut surubul in creion cu un mic ciocan de jucarie, din lemn; n-avem voie sa folosim alt ciocan “ sa nu stricam proiectul” ; si oricum ar fi fost greu de gasit ciocanul ascuns printre cabluri si becuri in sertarul cu de toate. Morisca e gata si incepe suflatul. La inceput mai timid, apoi cu forta sa se invarta paletele, sa faca vant. A iesit bine si asa, fara piuneza… Atat s-a putut 🙂