Silent holidays

I always wondered what “silent” meant in the well known Christmas carol. All nights are silent, everybody is sleeping so the silence is somehow normal.

Today, as I was making some preparation, I remembered my childhood’s Christmases. Going to my grandparents in the Christmas eve, my grandparents coming to us in Christmas day. All the preparations before Christmas: the cleaning of the house, the traditional dishes, the sweets. The stress and the tension in the house. My exhausted mother who was trying to get it all done. The arguing between my father and his father. The women trying to escalde the conflicts.

Do you think I remember a single dish, from a specific Christmas dinner? Or how clean the house was for a day or two? Or the presents? No, I don’t. All my memories are about emotions. About being.

I remember the music, the carols, the laughs. The feeling of belonging and the safety and warm of a home. The snow, the gingle bells, the white. The trees and their smell. The peace and calm of just being with my loved ones.

And today it “hit” me. The silent was just for that: silent holidays with peace and calm. With love. With no one arguing or someone complaining about a dish not being properly done. Or my mother asking me to put a nice dress on. And comb my hair.

I wish my kid will remember just that when she’ll grow up: the laughter and the joy and the good food we eat togheter, no matter if on the table are all the traditional dishes in the world or just one course. I come the silence and the peace will remain. And the love.

I hope that each one of you will have bleased and peaceful holidays and that you will make time to build memories with the loved ones. And to enjoy the silence.

Winter days

Today is the first day of the winter holiday. I have plans to wake up early, to get to drink my coffee with my husband. After 5 minutes my daughter appears… In every school day, but in absolutely e-v-e-r-y day she has school, we try for minutes to woke her up. And it is always a battle: with screaming and grimases and stuff being thrown. And big words being said, like “ I know you are my mother, but I don’t like you anymore”…Any parent knows how it goes, I’m sure. But today, on her first free morning, she woke up before the alarm. She has a lot of important things to do in her first day off …

O mama este totusi… mama

Expresia asta am auzit-o de la ea, mama. Si toate variatiunile pe tema asta le “inventam” inca impreuna, ca pe un cod secret ce il stim doar noi doua.

Toate incercarile de a scrie despre mama sfarsesc repede. Fie emotia este prea mare si incep sa plang, fie astern pe hartie cuvinte obisnuite, clisee golite de intensitatea iubirii ce i-o port.

Mama nu a avut o viata tocmai roz. De la o varsta frageda a trebuit sa isi fie mama, tata, tot. De cand am venit eu, singurul ei copil, am avut parte de toata dragostea din lume. O lume nu chiar ca in filme, ca tot pomeneam de clisee. Insa lumea asta a ei, a mamei, era si va ramane mereu primul reper pe drumul meu in viata. M-a iubit si m-a crescut cum a stiut ea mai bine, sunt sigura de asta. Se trezea cu noaptea in cap si se ducea, prin frig sau ploaie, sa stea cateva ore bune la coada la lapte. Pe care eu nici nu vroiam sa il beau, de cele mai multe ori. Aveam sa aflu abia dupa 30 si ceva de ani ca in fapt am o intoleranta la lactate si ca de aceea probabil nici nu imi placea sa il beau cand eram mica.

Cu mama aveam mereu sentimentul acela de apartenenta la ceva deosebit si uimitor, nemaivazut si nemaitrait de nimeni altcineva. Eram noi doua si abia apoi veneau tata, bunicii si toti ceilalti oameni din viata noastra. Radeam de chestii care doar pentru noi aveau haz, citeam aceeasi carte de zeci de ori, desi o stiam amandoua pe de rost si de fiecare data ne amuzam de exact aceleasi istorisiri.

Mama imi era mama natural, nu simteam drame foarte mari, suferinte sau chinuri sisifice. Nu cred ca am avut vreodata sentimentul ca sunt prea mult pentru ea. Poate doar cand am ajuns la varsta aceea teribila a adolescentei si prin clasa a X-a i-am scris intr-o scrisoare ca m-am saturat si plec de acasa. Dupa ce a citit-o m-a intrebat pe un ton foarte serios daca vreau sa plec in seara aceea sau in ziua urmatoare pentru ca ea avea niste treaba.

Mama copilariei mele era frumoasa, distinsa si cocheta. Se imbraca cu rochii elegante, pe care le-as fi purtat si eu daca nu ar fi atarnat dupa mine prin casa. Avea unghii lungi, date mereu cu oja rosie, parul negru ca abanosul si un zambet care alunga toti norii negri de pe cerul meu. Era mama si eu, puiul ei, o iubeam nemasurat. Mama este Dumnezeul nostru pe pamant si ei ii datoram tot ce suntem. Si tot ce speram sa fim, dar nu am reusit inca.

Pe mama o vad mereu in ochii margelute ai fiicei mele si in toata determinarea ei de a face lucrurile exact asa cum vrea ea. De a ajunge singura acolo unde are de ajuns pentru ca este deja un copil mare, convins ca nu mai are nevoie de ajutorul meu in multe. Si cred ca are dreptate, ea stie cel mai bine ce poate si mai ales ce nu mai putem noi, parintii ei, face pentru ea.

Mama sunt eu mica si eu acum mare. Caci mama este in tot si in toate si fara ea nimic nu ar fi fost posibil.

“Multumesc iubita mama,

Steaua mea din zori de zi”

8 Martie

Ninge in luna lui Marte…

Ninge mult si apasat, cat pentru toate suferintele acestor vremuri.

Ninge si in inimile unor mame

Care nu isi pot tine pruncii la piept

Nu isi pot imbratisa fiii de pe front

Nu isi pot saruta nepotii plecati in pribegie.

Dupa alti ani in care nu au putut face asta tot de teama si neputinta in fata unei nenorociri care le punea viata in pericol. De parca Universul ar fi devenit brusc potrivnic in acel inceput de 2020 si nu mai vrea deloc sa se razgandeasca.

Nimic si niciunul dintre noi nu ar fi aici fara MAMA. Si cei mai dulci si talentati copii ai Universului, dar si cei mai nemilosi criminali si cotropitori datoreaza totul EI, mamei. Ea, puternica si curajoasa in fata tuturor si totusi atat de firava si dornica sa simta iubirea si caldura celor dragi.

Cu mama incepe si se termina totul. In acest 8 Martie mai mult ca in oricare altul, mamele sunt iar in prima linie, la datorie. Unele isi apara pruncii si familiile si tara. Isi invata copiii ca nu asta este calea de urmat. Ca pacea si fericirea vin din intelegere si vorba buna. Nu din metalul rece al armelor. Dar ca, atunci cand dusmanul nu mai aude vocea ratiunii, trebuie sa lupte si sa isi apere tot ce au mai sfant pe lume. Pana la ultima suflare.

Altele stau cu sufletul mic si gandul alaturi de cele aflate in grea incercare. Si fac tot ce pot sa ajute. La fel ca in orice alta zi. Pentru ca o mama asta face mereu, ii ajuta pe cei dragi sau aflati in nevoie. Sau poate nu si doar emotia acestor zile ma face sa cred asta.

Iubiti-va pruncii si iubiti-va pe voi, fara de care nimic pe lume nu ar fi!

Imagine

… You may say I’m a dreamer

But I’m not the only one…

John Lennon visa la pace si la o lume in care sa traim cu totii impreuna, fara tari si fara granite, fara religii si posesii pentru care sa merite sa iti dai viata.

A murit un visator si nu a apucat sa isi vada niciodata visul, decat doar cu ochii mintii.

Zilele acestea un Martisor ar trebui sa vesteasca sosirea primaverii. Biruinta vietii, a verdelui asupra frigului si amortelii de afara. Ata lui, potrivit traditiei, este rosu cu alb pentru ca simbolizeaza sangele varsat de eroii din legede pe albul omatului. Si, coincidenta sau nu, zilele acestea alti eroi isi varsa sangele, pentru pace. Doar ca acestia sunt oameni adevarati, nu eroi imaginati din basme si povesti. Sunt tatii si fii cuiva, sunt bunici; sunt oameni la fel ca noi, care pana acum cateva zile isi vedeau de viata lor la fel cum faceam si noi. Se trezeau, isi sarutau familia si plecau la munca. Pana intr-o zi cand si-au sarutat familia, au trimis-o in pribegie si ei au plecat pe front! Sa isi apere tara de cotropitori, vecinii lor. Sa poarte arme cu care nu au mai tras niciodata in viata lor, sa tina piept dusmanului inarmat pana in dinti. Sa isi apere tara si casele si glia strabuna… Ma gandesc ce semnificatie mai are pentru unii dintre noi glia asta strabuna. In epoca digitalizarii, cand poti sa obtii totul virtual, cu un singur click. Ce mai inseamna astazi pamantul mostenit de la stramosi? Stramosi care au trecut si ei prin razboaie si s-au refugiat si au luptat pana la ultima suflare pentru tot ce era al lor. Acum, cand in mod ireal si stupid, niste oameni sunt obligati sa tina piept tancurilor pentru a isi apara casele si familiile, glia! Ca si cand toti anii acestia de evolutie nu ar fi existat. Dar au existat; am trecut cu totii, colectiv sau individual prin tragedii si momente care ne-au aratat ca nu asta este calea. Ca trebuie sa invatam, mici sau mari, sa ne gestionam emotiile. Si ca nu este bine sa vrei sa iei lucruri si posesiuni ce nu iti apartin. Ca daca un alt copil vrea sa se uite la jucaria fiului tau iar el nu vrea sa i-o dea si incepe sa planga, nu ii spargem capului celuilalt copil. Ii intrebam mai intai ce simt ei si cum ar vrea sa procedeze; le spunem clar si raspicat ca nu suntem de acord cu agresiunea, cu raul facut altora sau noua insine. Apoi ii ajutam sa depaseasca emotia. Daca nu altfel, macar aratandu-le ca suntem acolo pentru ei, sa ii tinem de mana. Oricand si oricat au ei nevoie.

Tot ce putem face in aceste momente este sa ajutam, fiecare cat si cum putem si simtim; sa nu ramanem muti in fata istoriei care ne ofera iar o lectie dureroasa. Sa ne invatam copiii sa isi gestioneze emotiile si frustarile. Sa aleaga mereu binele, chiar daca furia sau supararea le spune uneori altceva. Sa le explicam ca noi ii iubim neconditionat, orice s-ar intampla.

 Poate daca pe dictatorul acesta odios mama lui l-ar fi iubit nemasurat, oamenii aceia aflati la doar cateva sute de km distanta de noi s-ar mai fi dus si astazi la serviciul lor, si-ar fi putut inca saruta copii de noapte buna!

Este un inceput de primavara trist si derutant; pana si vremea nu stie ce sa mai inteleaga din timpurile acestea tulburi si a revenit iar iarna. Doar iubirea din inima noastra poate incalzi si alunga frigul de afara. Doar iubirea pentru semenii nostri aflati in nevoie, indiferent unde se afla ei, ne poate ajuta. Pe noi toti. Sa aratam lumii intregi ca atunci cand se umple, chiar daca se umple poate mai greu, paharul se revarsa mereu. In picaturi mici sau valuri puternice care aduc dupa ele schimbarea.

Va doresc sa fiti valul de iubire si pace de care avem nevoie acum! Atunci cand armele vor muti si vor amuti pana la urma, vocea noastra, a celor ramasi, va fi singura care se va auzi. Sa fie o voce calda si plina de iubire! 

… I hope some day you’ll join us

And the world will live as one.

La multi ani, Femeie frumoasa!

La multi ani Femeie frumoasa, oriunde te-ai afla!
Tine minte ca pentru puii tai tu ai fost si ramai mereu primul lor “rai”
Ca pentru ei esti cea mai frumoasa, chiar si atunci cand tu nu te simti asa
Tine minte ca esti de ajuns exact asa cum esti
Ca nimeni nu iti poate rapi frumusetea si bunatatea sufletului, oricat ar incerca!
Bucura-te de darurile pe care le ai mai mult decat visezi la cele de care nu ai nevoie
Fii buna cu primul tau “rai”, mama, daca esti destul de norocoasa sa mai fie in viata ta
Ingaduie-ti mai multe clipe de ragaz si desfat decat cele de griji si preocupare pentru sarcinile zilnice
Iubeste-te cat poti de mult, nimeni nu va face asta mai bine decat tine
Uita-te in oglinda si daca vezi ceva ce nu iti place, zambeste-ti larg, poarta o noua culoare de ruj si continua ziua. Mai bine decat arati astazi nu vei arata nici maine, nici peste 3 ani.
Tine minte mereu cine esti si cate lucruri poti face. Cine nu esti si ce nu ai facut nu este grija ta de acum
Fii cat poti tu de bucuroasa, chiar daca inimii tale ii vine sa planga. Daca tu esti bucuroasa si cei dragi tie vor avea o viata frumoasa 🙂

La multi ani Femeie frumoasa, oriunde te grabesti si astazi, de ziua ta!