Coltul parintilor

Stefan Caltia, pictorul cerului

/ Author / Leave a comment

Stefan Caltia este fara doar si poate unul dintre cei mai cunoscuti pictori romani contemporani. L-au pasionat mereu teme precum zborul, plutirea mai exact; in lumea gandurilor si in cea materiala deopotriva. Rostul si locul omului in grandiosul univers. Cromatica puternica si contrastanta spune mereu o poveste celor ce vor sa o “vada”.

Si-a expus operele in Elvetia, Danemarca, Norvegia sau Tarile de Jos. Elev al lui Corneliu Baba, pastreaza o parte din influentele marelui maestru in multe din lucrarile sale. Pe care va invit sa le admirati in mica mea colectie de carti postale aparuta la editura Curtea Veche Publishing.

In pregatire, Ziua Copilului

/ Author / Leave a comment

Invatamantul este inca in greva pe meleagurile mioritice. O greva moderna, in care unii dascali isi tin in continuare orele iar altii participa efectiv la actiunile de protest si nu merg la clasa. O greva a tuturor lipsurilor din ultimii 18 ani, care se pare ca nu mai puteau continua asa, nespuse si mai ales fara a fi cerute de pe pozitii de forta. Copiii sunt singurii perdanti ai acestei situatii fara de precedent pentru multi dintre ei. Unii stau acasa, altii merg la scoala; sau la after sau la bone si bunici. Unii se pregateau de examene importante si acum, debusolati si nedumeriti, asteapta. Cumva greva sindicatelor din invatamant le pericliteaza situatii si proiecte pentru care se pregatesc de foarte mult timp, foarte serios. Nu stiu cat de serios privesc si dascalii lor aceste realitati; pentru ei personalul este acum pe primul plan. Sa li se accepte revendicarile. Altfel nu se mai poate.

Copilasii mai mici simt lipsa “mersului la scoala”. Pentru ei doamna invatatoare si colegii sunt inca prilej de revedere, bucurie si activitati placute facute impreuna. Orice plan facut pentru aceste zile si saptamani s-a naruit si s-au gasit in loc solutii de rezerva.

Ar fi foarte incorect si mai ales neadevarat sa spun ca nu imi place sa petrec timp cu fiica mea. Sa lenevim in pat dimineata, sa o adulmec, cu ochii inchisi, sa ii simt mirosul. Mirosul ei de pui, puiul meu. Sa ii soptesc un secret si ea sa il ghiceasca. Sa ne pregatim una alteia micul dejun sau o gustare. Sa ne jucam, sa coloram, sa cantam ( mai mult ea) si sa descoperim nuante si culori noi vietii. Imi place la nebunie sa stau cu ea, sa facem lucruri pe care nu le-am mai facut sau pur si simplu sa vorbim. Sa imaginam aventuri.

Sa rontaim ceva si sa ne uitam la un film amuzant. Pe care eventual l-am mai vazut de cateva ori si stim exact toate secventele distractive. Sa facem ce vrem noi, libere pret de cateva ore nepretuite.

Dar imi place ca fiica mea sa stea si cu alti oameni si cu alti copii. Sa experimenteze lucruri si emotii si impreuna cu ei. Sa ii fie viata un tot, un intreg neciobit.

Pentru 1 Iunie si-a ales cateva seturi de colorat si desenat si multe, multe carti. A avut noroc si au ajuns in avans, asadar ne bucuram deja de ele. Incercam sa ne facem timp zilnic sa citim o carte noua, sa facem o activitate diversa de toate cele de ieri si de alaltaieri. Si tot asa, un pas inaintea celuilalt. Fara sa ne grabim prea tare. Asteptand. Dar si traind asteptarea si incertitudinea asta, pentru ca sunt zile si ore si clipe din viata noastra. Si timpul nostru este pretios si ireversibil. Nu putem permite ca revendicarile unor categorii profesionale si planurile lor personale sa ne rapeasca ce avem mai de pret acum. Si atunci asteptam cat de frumos putem noi. Si e bine si soare si cantec de pasarele. Adiere de vant si miros de vacanta. Si ne pregatim de sarbatoare…

Ce sa faci daca…

/ Author / Leave a comment

Ep.3 Copilul tau se sperie de zgomote puternice

Cand eram insarcinata si abia asteptam sa o cunoastem pe fiica noastra ( bine, de fapt in primele 5 luni am crezut ca il asteptam pe Teodor Stefan si nu o fetita, dar aceasta este o cu totul alta poveste) am citit toate cartile de parenting si de “ce sa astepti” pe care le-am putut gasi. Ai fi zis ca astept un pluton de copii, nu doar unul si ca va fi un extraterestru cu care nu vom sti cum sa ne purtam, ca doar nu este sange din sangele nostru 🙂 Stiam pe de rost cum se calmeaza colici, care este cea mai buna abordare stiintifica pentru alaptare si cate si mai cate.

Ma pregateam pentru cel mai greu examen al vietii mele de pana atunci, cel de mama. Insa toate sfaturile si parerile expertilor, tot ce citisem in lunile de asteptare, au fost uitate cand asistentele mi-au pus copilul in brate, sa il alaptez pentru prima oara.

Eram conectata la fire si branule; ea era atat de mica si de serioasa; avea o gurita cat un nasturel. Nu stiam nici cum sa o tin sa se simta confortabil, daramite cum sa aplic cea mai potrivita pozitie pentru alaptare?

Incetul cu incetul, ne-am obisnuit unii cu altii; ea cu lumea exterioara; cu lumini si zgomote si senzatii total necunoscute pana atunci: foamea, fricile, nesiguranta. Citisem undeva ca poti calma un bebelus cu sunete albe, precum cele emise de un uscator de par sau de aspirator. La copilul meu insa nu a functionat aceasta solutie. Prima carte pe care i-am cumparat-o a fost o carte de tip “Primele sunete ale bebelusului”. Avea 4 pagini cartonate, cu 4 imagini si 4 sunete facute de: o ratusca, o maimuta, o pisica si o masina; rosie!

Sunetele acelea insa o inspaimantau! La fel si tot felul de jucarii electronice cu sunete puternice. Celelalte carti si sunete din jurul ei sau din natura, nu. Am pus cartea deoparte si am inceput sa ii cumpar instrumente muzicale pentru copii mici: xilofon, maracas, toba din lemn, pian, ukulele, fluier, rainstinck, cutiute muzicale. Chiar o mica orchestra muzicala pentru copii, cu care se mai joaca si acum. Sunetele unora dintre aceste instrumente o calmau si ii placeau mult, canta mereu prin casa. Isi facuse niste tobe din doua cutii metalice si niste bete pentru mancare chinezeasca si batea fericita la tobe. Continuam insa testarea tuturor masinutelor si jucariilor cu sunete pe care vroiam sa i le cumparam, pentru ca multe sunete inalte, electronice o speriau inca foarte tare.

Mai mult, inainte de a implini un an, au inceput sa o inspaimante zgomotele de la bormasini si freze si tot felul de aparate pe care vecinii nostri le foloseau de zor, fara a tine cont de programul de somn al unui copilas atat de mic si de inspaimantat.

Am incercat toate variantele la care ne-am putut gandi: am vorbit cu vecinii, trezeam mereu copilul inainte de a incepe mesterii treaba, stateam in parc cat de mult cu putinta, pana spre seara, cand ei terminau programul. Insa uneori vremea rea sau alte impedimente nu faceau posibila plecarea de acasa, asadar am citit si am studiat si i-am cumparat o pereche de casti antifonice pentru copii. Le-am testat, le-a testat si ea, dar tot nu rezolvau problema. Erau si foarte fixe pe ureche, in scopul de a fi etanse si a “antifona” zgomotele din jur. O deranjau si nu vroia sa le foloseasca. I-am explicat cat am putut noi de mult ca nu avem ce face, ca desi este un sentiment foarte neplacut si stim asta, in afara de a o consola sau de a indura impreuna cu ea acele sunete, chiar nu avem ce face.

Treptat, tipetele si suferinta ei s-au diminuat. Erau chiar zile in care se auzeau sunete puternice, insa ea nu se trezea sau daca era treaza nu se speria la auzul lor.

Pe la 2 ani si-a facut curaj si m-a rugat sa ii pun baterii la prima ei carte cu sunete ( o pastrasem, fiind prima carte cumparata pentru ea). Intr-o zi a rezistat sa asculte pisica, apoi maimuta si apoi si ratusca. Peste cateva saptamani chiar si masina. Insa sunt jucarii electronice pe care nici acum, la 8 ani nu vrea deloc sa le asculte. Nu am insistat niciodata, nici nu vom face asta. Dar nici nu am tinut-o ferita de toate zgomotele pamantului. Am mers cu ea peste tot, chiar si in locuri galagioase sau la concerte live. A invatat sa traiasca printre zgomotele unui mare si aglomerat oras, ale unei lumi care isi tipa mereu trairile.

Acum pot spune ca fiica mea ce se speria atat de tare de zgomotele puternice a depasit aceasta teama. A invatat sa traiasca printre ele, sa le ignore cand este cazul. Canta mereu, adica zilnic, la diverse instrumente “galagioase”: pian, tobe, ukulele, clopotei si maracas. A invatat sa fluiere si exerseaza mereu, amuzata si fericita de realizarea ei. Are o colectie intreaga de carti cu sunete ale diverselor pasari si animale. Pe unele le recunoaste deja in natura, in copacii sau arbustii din parcuri sau din jurul casei. Ieri seara isi vorbeau doua mierle si ea le-a auzit: “-Mami, eu aud mierle! Avem mierle pe aici?” De cateva zile a primit un ukulele nou, albastru, exact cum si-a dorit. A invatat sa il acordeze singura, uneori compune si versuri cand canta la el, ca un adevarat cantautor. Si-a propus sa ma invete si pe mine sa cant la ukulele, sa ne facem toti trei o formatie 🙂

Ca o incurajare, pentru ca nu cred ca suntem singurii parinti al caror copil a avut fobia zgomotelor, va pot spune ca incet, incet, totul devine mai suportabil. Trebuie, alta varianta nu exista decat obisnuinta si adaptarea la ele. Uneori credem ca pentru a ii fi mai usor copilului nostru avem rolul de a modifica exteriorul dupa nevoile lui. Acest lucru insa va avea ca efect exact opusul: in timp ii va fi mult mai greu sa se adapteze la schimbari. Iar eu cred ca cel mai util lucru pe care il putem face pentru copiii este sa ii invatam sa se adapteze la schimbari si la mediu inconjurator. Sa poate functiona la nivel optim si in liniste si in galagie, si in tihna dar si in haosul si aglomeratia din jur.

Pentru ca lumea asta minunata vine la pachet si cu zgomote si intamplari care nu ne plac sau ne sperie; dar asta nu inseamna ca nu ne putem invata sa ne bucuram si printre ele.

Ce sa faci…

/ Author / Leave a comment

Ep.2 Cand copilului tau ii este frica de intuneric

Frica de intuneric este una dintre cele mai teribile frici pe care copiii le dezvolta, de obicei in jurul varstei de 2-3 ani. Specialisti si terapeuti din intreaga lume au incercat ani la rand sa gaseasca sursa acestei frici. Insa fiecare copil este unic asadar si ceea ce il inspaimanta are un caracter singular.

Ceea ce stim sigur este ca frica de intuneric este o etapa a copilariei. Este ca o lupta prin care cei mici trec si cu ajutorul adultilor, pot iesi invingatori.

Dar ce ar putea cauza aceasta spaima nocturna a copiilor?

1. Faptul ca acum creierul lor este destul de dezvoltat pentru a isi imagina diverse scenarii, unele chiar de groaza. Cum seara reprezinta un moment de relaxare, imaginatia lui este libera sa gandeasca mai mult. Oare ce o fi umbra aceea? Cu ce seamana? Se aude ceva din coltul camerei? Si toate aceste intrebari pot duce la imaginarea a tot felul de grozavii ce il pot terifia pe micut.

2. Unele imagini de la televizor sau din viata reala pot cauza spaime nocturne. De aceea este contraindicat sa ii expunem seara pe copii, in special pe cei foarte mici, la continut media: televizor, desene animate, etc. O atentie deosebita este necesara si in alegerea cartii de citit inainte de culcare, daca aveti acest obicei in familie. Imagini explicite cu tot felul de mostri si balauri simpatici sau infricosatori pot fi uneori sursa unor cosmaruri teribile.

3. Evenimente stresante sau chiar traumatizante din viata reala a copilului: pierderea cuiva drag, expunerea la episoade violente sau de agresiune, etc. Cel mai important este sa le fim aproape in astfel de momente.

4. Nevoia lor de siguranta. Dupa ce copiii cresc si inteleg ca sunt persoane independente de parintii sau adultii care au grija de ei, apar diverse spaime. Cea de a fi abandonati este una dintre ele. De aceea este important sa aiba un loc in care sa se simta confortabil, in siguranta. Camera lor, printre jucarii si obiecte familiare, rutinele zilnice si prezenta parintilor in jurul lui sunt esentiale pentru a face un copil sa se simta in siguranta. Pe cat posibil in acel mediu sigur pentru el ar trebui sa si doarma noaptea.

5. Unele frici sunt, mai ales la copii, irationale. Asta nu inseamna ca nu sunt reale, ba din contra. Incercarea de a le trata cu usurinta sau de a nu le valida celor mici sentimentele legate de aceste frici nu este deloc o solutie.

O abordare utila atunci cand copilul se teme de intuneric este sa ii acceptam acest sentiment si sa ii oferim ocazia sa discute despre el ori de cate ori simte nevoia. Sa incercam sa aflam ce anume provoaca aceasta frica si cat este ea de reala. Bineinteles ca stie si el ca nu este niciun monstru sub pat, mai ales daca a avut curiozitatea sa se uite si sa vada ca in afara de putin praf nu se afla nimic acolo. Sau ca umbrele facute de lumina pe perete nu se misca, este cel mult o iluzie optica. Dar pentru el, in acel moment de neliniste, o poveste de groaza s-ar putea tese in jurul unor umbre miscatoare de balauri si monstri zburatori. La el in camera! Unde este singur si nu are pe nimeni sa il apere si mai este si intuneric! In nici un caz nu vom rade si nu vom rusina sau si mai rau, pedepsi, un copil inspaimantat. Nu il vom trimite singur inapoi in camera lui, speriat si plangand, nu vom tipa la el in toiul noptii pentru ca ne-a intrerupt somnul de frumusete si nu vom face glume sau remarci ironice pe seama sentimentelor lui.

Un alt lucru pe care il putem face sa ne ajutam copiii inainte de culcare este sa cream o atmosfera calda, linistita si relaxanta in camera in care va dormi cel mic. O baie sau un dus cald, apoi un mic masaj sau macar o imbratisare dupa ce isi imbraca pijamalele. Un difuzor sau umidificator cu arome relaxante ajuta foarte mult. O carte de povesti,cu ilustratii frumoasa si gingase. Sau o poveste de noapte buna imaginata pe moment sau chiar o poveste preferata de copil.

Referitor la povesti, exista foarte multe carti pentru copii in care personajele se tem de intuneric sau sa adoarma singure. Imaginatia lor incepe sa creeze si sa inventeze lumi si aventuri diverse, ca o evadare din realul momentului. Va voi prezenta la final cateva dintre povestile pe care le-am citit fiicei noastre, atunci cand a fost pregatita sa le asculte.

Pentru multi parinti intimitatea dormitorului lor este ceva sacru si copiii nu au ce cauta acolo noaptea. Pentru altii, rutina de somn a copilului nou nascut incepe in patutul lui, din camera lui, si lucrurile raman asa pana cand copilul ajunge adult si se muta din casa parinteasca. Fiecare familie are propriul mod de a isi gestiona somnul de noapte, de altfel vital pentru o viata sanatoasa. Si este normal sa fie asa. In momentul in care apar fricile nocturne ale copilului insa, siguranta si confortul lui sunt esentiale pentru a transforma aceasta spaima intr-o trauma. El trebuie sustinut si iubit, ascultat si validat, chiar si cu frici care adultilor li se par irationale. Doar nu este nimeni in camera, uite!

Pentru el fricile acelea sunt cat se poate de reale si de inspaimantatoare. Poate ar fi de folos pentru el sa adorma langa mama sau tata; sau sa aiba o paturica sau alt obiect de confort langa el. Daca isi doreste o lumina de veghe, usa intredeschisa sau sa stie ca poate veni in camera parintilor daca simte aceasta nevoie, atunci este bine sa i le oferiti.

Nu exista o solutie care sa se aplice tuturor, la fel cum nu exista doi copii cu aceleasi sentimente si intensitate a trairii lor. Fiecare copil este unic intr-un anumit moment al vietii si de aceea fiecare familie trebuie sa isi gaseasca rutina care functioneaza cel mai bine. Exista familii cu mai multi copii in care unul dintre frati nu a avut nicio problema in a dormi singur. Dar celalalt, da. Responsabilitatea de a asculta si conforta copilul speriat revine mereu adultilor, nu fratilor minori. Nu putem pune pe umerii unor copii povara cauzata de spaimele fratilor. Este totusi un copil, rolul lui nu este sa devina parintele sau terapeutul fratelui sau.

Lucrul bun este ca la un moment dat, copiii invata sa traiasca cu frica de intuneric sau cosmarurile nocturne. Nu inseamna ca nu se vor mai speria, ci doar vor intelege ca nu sunt reale si ca trec foarte repede. Ca intunericul are rolul lui, sa ne invete sa apreciem lumina.

Mama

/ Author / Leave a comment

“M-a crescut mama in poala
Din leagan si pan’ la scoala
Zile-ntregi si nopti de-a randul
Mi-a vegheat somnul si gandul”

Si m-a mai crescut ceva ani si dupa scoala. De fapt cred ca inca mai cresc si acum. M-a crescut pe mine si a crescut si ea odata cu mine. Tinandu-ma de mana a invatat curajul si rabdarea si ca trebuie sa le dozeze dupa puterile si nevoile mele, nu ale ei. A invatat sa panseze rani si sa trateze inimioare mici si frante. A ras si a plans, s-a jucat si a citit impreuna cu mine cat de mult a incaput.

Mama este prima noastra plasa de siguranta si este singurul loc unde simtim sa ne refugiem la nevoie. Sau cand vrem o imbratisare si o vorba buna. Mama face totul sa para mai usor, desi tine pe umerii ei toate greutatile vietii.

Pentru mine mama este miros de frezii si unghii lungi, date cu oja rosie. O zana eleganta ce imi zambeste larg mie, puiul ei.

Cu mama incep si se sfarsesc toate, ea este Dumnezeul nostru aici pe Pamant. Fara ea nu am avea niciodata curajul sa infruntam lumea si sa ne bucuram cu adevarat de minunile ei. Mama este si mama si sotie si fiica; doctor sau inginer, bucatareasa, menajera, personal shopper si terapeut pentru inimi triste sau nu foarte curajoase.

Astazi este ziua Ei. Ii zambim in gand, daca nu suntem langa ea. Ii luam obrajii brazdati de timp in mainile noastre, ne uitam in ochii ei calzi si ii soptim dulce cel mai mare secret al nostru:

“-Te iubesc mama frumoasa, primul meu rai!”

Pink shirt day

/ Author / Leave a comment

Pe 22 februarie se sarbatoreste “Pink shirt day”. Este o miscare initiata in 2007 la o scoala din Nova Scotia, Canada dupa ce un baiat de 9 ani a fost agresat si rusinat ( bullied) pentru ca venise imbracat intr-o camasa roz. Doi dintre colegii lui mai mari au organizat atunci un miting de protest si solidaritate, toti participantii purtand roz 🙂 Miscarea a devenit incet cunoscuta si in alte localitati, astfel ca astazi este recunoscuta atat la nivel national in intreaga Canada, cat si la nivel international.

Bullying-ul este Fata Morgana vremurilor noastre. Organizatii din intreaga lume stabilesc planuri si masuri pentru limitarea efectelor nocive ale agresiunilor de acest tip, insa pe plan personal, copiii agresati, sunt inca neaparati. Nu au o voce sa le ia apararea, de multe ori sunt agresati de cadre didactice sau colegi mai mari si frica ii indeamna sa taca si sa indure. Ca mai apoi sa creasca si sa replice comportamentul agresiv. Nu au pe cineva sa poarte roz pentru ei, sa le arate ca nu sunt singuri.

Si in Romania bullying-ul se practica la scara larga. Fratii mai mari aplica acest tratament celor mai mici, de multe ori nestiind ce este si ce efecte grave poate avea. Asa au vazut, asta fac. Orice forma de “misto” smecheresc asta este, bullying. Cand aratam cu degetul si radem pe seama cuiva diferit de noi tot o forma de agresiune este. Este o cultura greu impamantenita si de care tot cu greu putem scapa. If ever…

Ce putem face insa, fiecare in patratica lui, este sa amendam astfel de comportamente, sa nu le replicam si sa ii incurajam si pe cei din jurul nostru sa procedeze la fel.

Si sa purtam roz din cand in cand 🙂

Silent holidays

/ Author / Leave a comment

I always wondered what “silent” meant in the well known Christmas carol. All nights are silent, everybody is sleeping so the silence is somehow normal.

Today, as I was making some preparation, I remembered my childhood’s Christmases. Going to my grandparents in the Christmas eve, my grandparents coming to us in Christmas day. All the preparations before Christmas: the cleaning of the house, the traditional dishes, the sweets. The stress and the tension in the house. My exhausted mother who was trying to get it all done. The arguing between my father and his father. The women trying to escalde the conflicts.

Do you think I remember a single dish, from a specific Christmas dinner? Or how clean the house was for a day or two? Or the presents? No, I don’t. All my memories are about emotions. About being.

I remember the music, the carols, the laughs. The feeling of belonging and the safety and warm of a home. The snow, the gingle bells, the white. The trees and their smell. The peace and calm of just being with my loved ones.

And today it “hit” me. The silent was just for that: silent holidays with peace and calm. With love. With no one arguing or someone complaining about a dish not being properly done. Or my mother asking me to put a nice dress on. And comb my hair.

I wish my kid will remember just that when she’ll grow up: the laughter and the joy and the good food we eat togheter, no matter if on the table are all the traditional dishes in the world or just one course. I come the silence and the peace will remain. And the love.

I hope that each one of you will have bleased and peaceful holidays and that you will make time to build memories with the loved ones. And to enjoy the silence.

Ilustration by Tasha Tudor

Winter days

/ Author / Leave a comment

Today is the first day of the winter holiday. I have plans to wake up early, to get to drink my coffee with my husband. After 5 minutes my daughter appears… In every school day, but in absolutely e-v-e-r-y day she has school, we try for minutes to woke her up. And it is always a battle: with screaming and grimases and stuff being thrown. And big words being said, like “ I know you are my mother, but I don’t like you anymore”…Any parent knows how it goes, I’m sure. But today, on her first free morning, she woke up before the alarm. She has a lot of important things to do in her first day off …

O mama este totusi… mama

/ Author / Leave a comment

Expresia asta am auzit-o de la ea, mama. Si toate variatiunile pe tema asta le “inventam” inca impreuna, ca pe un cod secret ce il stim doar noi doua.

Toate incercarile de a scrie despre mama sfarsesc repede. Fie emotia este prea mare si incep sa plang, fie astern pe hartie cuvinte obisnuite, clisee golite de intensitatea iubirii ce i-o port.

Mama nu a avut o viata tocmai roz. De la o varsta frageda a trebuit sa isi fie mama, tata, tot. De cand am venit eu, singurul ei copil, am avut parte de toata dragostea din lume. O lume nu chiar ca in filme, ca tot pomeneam de clisee. Insa lumea asta a ei, a mamei, era si va ramane mereu primul reper pe drumul meu in viata. M-a iubit si m-a crescut cum a stiut ea mai bine, sunt sigura de asta. Se trezea cu noaptea in cap si se ducea, prin frig sau ploaie, sa stea cateva ore bune la coada la lapte. Pe care eu nici nu vroiam sa il beau, de cele mai multe ori. Aveam sa aflu abia dupa 30 si ceva de ani ca in fapt am o intoleranta la lactate si ca de aceea probabil nici nu imi placea sa il beau cand eram mica.

Cu mama aveam mereu sentimentul acela de apartenenta la ceva deosebit si uimitor, nemaivazut si nemaitrait de nimeni altcineva. Eram noi doua si abia apoi veneau tata, bunicii si toti ceilalti oameni din viata noastra. Radeam de chestii care doar pentru noi aveau haz, citeam aceeasi carte de zeci de ori, desi o stiam amandoua pe de rost si de fiecare data ne amuzam de exact aceleasi istorisiri.

Mama imi era mama natural, nu simteam drame foarte mari, suferinte sau chinuri sisifice. Nu cred ca am avut vreodata sentimentul ca sunt prea mult pentru ea. Poate doar cand am ajuns la varsta aceea teribila a adolescentei si prin clasa a X-a i-am scris intr-o scrisoare ca m-am saturat si plec de acasa. Dupa ce a citit-o m-a intrebat pe un ton foarte serios daca vreau sa plec in seara aceea sau in ziua urmatoare pentru ca ea avea niste treaba.

Mama copilariei mele era frumoasa, distinsa si cocheta. Se imbraca cu rochii elegante, pe care le-as fi purtat si eu daca nu ar fi atarnat dupa mine prin casa. Avea unghii lungi, date mereu cu oja rosie, parul negru ca abanosul si un zambet care alunga toti norii negri de pe cerul meu. Era mama si eu, puiul ei, o iubeam nemasurat. Mama este Dumnezeul nostru pe pamant si ei ii datoram tot ce suntem. Si tot ce speram sa fim, dar nu am reusit inca.

Pe mama o vad mereu in ochii margelute ai fiicei mele si in toata determinarea ei de a face lucrurile exact asa cum vrea ea. De a ajunge singura acolo unde are de ajuns pentru ca este deja un copil mare, convins ca nu mai are nevoie de ajutorul meu in multe. Si cred ca are dreptate, ea stie cel mai bine ce poate si mai ales ce nu mai putem noi, parintii ei, face pentru ea.

Mama sunt eu mica si eu acum mare. Caci mama este in tot si in toate si fara ea nimic nu ar fi fost posibil.

“Multumesc iubita mama,

Steaua mea din zori de zi”

8 Martie

/ Author / Leave a comment

Ninge in luna lui Marte…

Ninge mult si apasat, cat pentru toate suferintele acestor vremuri.

Ninge si in inimile unor mame

Care nu isi pot tine pruncii la piept

Nu isi pot imbratisa fiii de pe front

Nu isi pot saruta nepotii plecati in pribegie.

Dupa alti ani in care nu au putut face asta tot de teama si neputinta in fata unei nenorociri care le punea viata in pericol. De parca Universul ar fi devenit brusc potrivnic in acel inceput de 2020 si nu mai vrea deloc sa se razgandeasca.

Nimic si niciunul dintre noi nu ar fi aici fara MAMA. Si cei mai dulci si talentati copii ai Universului, dar si cei mai nemilosi criminali si cotropitori datoreaza totul EI, mamei. Ea, puternica si curajoasa in fata tuturor si totusi atat de firava si dornica sa simta iubirea si caldura celor dragi.

Cu mama incepe si se termina totul. In acest 8 Martie mai mult ca in oricare altul, mamele sunt iar in prima linie, la datorie. Unele isi apara pruncii si familiile si tara. Isi invata copiii ca nu asta este calea de urmat. Ca pacea si fericirea vin din intelegere si vorba buna. Nu din metalul rece al armelor. Dar ca, atunci cand dusmanul nu mai aude vocea ratiunii, trebuie sa lupte si sa isi apere tot ce au mai sfant pe lume. Pana la ultima suflare.

Altele stau cu sufletul mic si gandul alaturi de cele aflate in grea incercare. Si fac tot ce pot sa ajute. La fel ca in orice alta zi. Pentru ca o mama asta face mereu, ii ajuta pe cei dragi sau aflati in nevoie. Sau poate nu si doar emotia acestor zile ma face sa cred asta.

Iubiti-va pruncii si iubiti-va pe voi, fara de care nimic pe lume nu ar fi!