De ceva timp, de cand fiica noastra a inceput sa inteleaga rostul lucrurilor si al obiceiurilor noastre zilnice, avem un mic ritual. Seara, inainte de culcare, ne povestim ziua, cu ce a fost bun si nu prea in ea. Multumim pentru ce avem si ne exprimam supararea pentru ce nu ne place.

Vara asta, pe fondul unor traumatisme anterioare, m-am trezit brusc cu niste dureri acute la umarul drept. In scurt timp au devenit permanente si mobilitatea mea s-a redus considerabil. Cu mult efort si terapie, am reusit sa imi reiau aproape total functionalitatea mainii. Insa a fost un proces tare dureros si dificil. Uneori imi petreceam minute in sir pentru a face miscari ce inainte durau cateva secunde. Faptul ca nu intelegeam cum ajunsesem aici nu ajuta nici el deloc. Insa in fiecare clipa ma bucuram ca nu sunt mai rau si ca pot functiona independent de ajutorul altora. Acum sunt bine, continui terapia si recuparea, insa este o binecuvantare sa le fac fara durere. Si de fiecare data cand mi se pare ceva greu sau nedrept, imi aduc aminte ca sunt bine. Ca nu mai am dureri. Multumesc pentru ce am si incerc sa nu fiu nemultumita pentru ce lipseste. Ce lipseste probabil nu ne trebuie acum.

Cand i-am spus fiicei mele ca se apropie Ziua Recunostintei si am intrebat-o pentru ce este recunoscatoare, nu stia ce inseamna recunoscator, asa ca am apelat la explicatia din engleza: am intrebat cui sau pentru ce anume din viata ei ar dori sa multumeasca.

– Cui sa multumesc? Tie sau lui tati?

– Sau altcuiva. Poate lui Dumnezeu sau …

– Lui Dumnezeu, da. Desi el a facut si supararea si mie nu imi place deloc cand suntem suparate una pe alta.

– Uite, eu sunt recunoscatoare ca va am pe voi, pe tine si pe tati. Si ca suntem sanatosi. Ca nu ma mai doare umarul. Ca avem tot ce ne trebuie.

– Mie mi-ar mai trebui niste seturi Lego si niste fulare si caciulite pentru animalutele mele de plus…