Stam intinse pe pat si povestim. Eu ii spun ca in casa in care ne aflam acum a locuit mai demult un catel. Ar vrea sa aiba si ea un catel, dar stie ca doar cand ne vom muta intr-o locuinta la curte va putea avea unul. Dar asta nu inseamna ca nu ii plac in continuare toate istorisirile, povestile sau interactiunile cu caini si catei. Bunicii ei au de cateva luni un pui de caine tare dragalas si nazdravan si se bucura mereu sa se uite la filmuletele cu aventurile micului patruped.

La un moment dat imi zice:

⁃ Mami, din lumanarea noastra a muscat un caine!

⁃ Care lumanare, frumoasa mea?

⁃ Asta de deasupra patului!

⁃ Asta este o aplica!

⁃ Da, lampa asta, vezi? E muscata de caine! Uite acolo!

⁃ Si cum crezi tu ca a ajuns un caine pana sus acolo sa poata musca din ea?

⁃ S-a urcat pe o scara?

⁃ Ma intrebi sau banuiesti?

⁃ Eu nu banuiesc! Eu vad acolo o muscatura de caine si iti spun! Nu ma crezi, uita-te tu singura!

Ma uit, mai mult amuzata de imaginea unui caine atat de aventuros si de curajos care, dupa ce s-a catarat pe o scara atat de inalta, mai are chef sa si muste din lampa… Si imi aduc aminte de cainele meu din copilarie care imi rodea caietele de teme si manualele. Iar profesoara nu ma credea niciodata cand ii spuneam ca el a ros tema la mate.

Dar micuta mea are dreptate: lampa noastra chiar arata de parca a muscat un caine din ea! Ii raspund si mai amuzata:

⁃ Uite vezi, de asta nu vreau eu sa avem un caine. Daca se dezechilibreaza si cade de pe scara cand se urca el acolo sus sa muste din lampa?

⁃ Mama, cainii nu se urca pe scara!!! Am spus si eu o poveste! Lumanarea aia am stricat-o eu cand am aterizat de pe luna mica! Prin tavan am aterizat cand s-a stricat racheta, ai uitat?

N-am uitat, cum sa uit tocmai povestea aterizarii ei de pe luna mica? I-am scris si o carte, tocmai pentru a nu uita niciodata cum a venit ea in lumea asta a noastra, unde uneori adultii uita sa mai creada in povesti…