Expresia asta am auzit-o de la ea, mama. Si toate variatiunile pe tema asta le “inventam” inca impreuna, ca pe un cod secret ce il stim doar noi doua.

Toate incercarile de a scrie despre mama sfarsesc repede. Fie emotia este prea mare si incep sa plang, fie astern pe hartie cuvinte obisnuite, clisee golite de intensitatea iubirii ce i-o port.

Mama nu a avut o viata tocmai roz. De la o varsta frageda a trebuit sa isi fie mama, tata, tot. De cand am venit eu, singurul ei copil, am avut parte de toata dragostea din lume. O lume nu chiar ca in filme, ca tot pomeneam de clisee. Insa lumea asta a ei, a mamei, era si va ramane mereu primul reper pe drumul meu in viata. M-a iubit si m-a crescut cum a stiut ea mai bine, sunt sigura de asta. Se trezea cu noaptea in cap si se ducea, prin frig sau ploaie, sa stea cateva ore bune la coada la lapte. Pe care eu nici nu vroiam sa il beau, de cele mai multe ori. Aveam sa aflu abia dupa 30 si ceva de ani ca in fapt am o intoleranta la lactate si ca de aceea probabil nici nu imi placea sa il beau cand eram mica.

Cu mama aveam mereu sentimentul acela de apartenenta la ceva deosebit si uimitor, nemaivazut si nemaitrait de nimeni altcineva. Eram noi doua si abia apoi veneau tata, bunicii si toti ceilalti oameni din viata noastra. Radeam de chestii care doar pentru noi aveau haz, citeam aceeasi carte de zeci de ori, desi o stiam amandoua pe de rost si de fiecare data ne amuzam de exact aceleasi istorisiri.

Mama imi era mama natural, nu simteam drame foarte mari, suferinte sau chinuri sisifice. Nu cred ca am avut vreodata sentimentul ca sunt prea mult pentru ea. Poate doar cand am ajuns la varsta aceea teribila a adolescentei si prin clasa a X-a i-am scris intr-o scrisoare ca m-am saturat si plec de acasa. Dupa ce a citit-o m-a intrebat pe un ton foarte serios daca vreau sa plec in seara aceea sau in ziua urmatoare pentru ca ea avea niste treaba.

Mama copilariei mele era frumoasa, distinsa si cocheta. Se imbraca cu rochii elegante, pe care le-as fi purtat si eu daca nu ar fi atarnat dupa mine prin casa. Avea unghii lungi, date mereu cu oja rosie, parul negru ca abanosul si un zambet care alunga toti norii negri de pe cerul meu. Era mama si eu, puiul ei, o iubeam nemasurat. Mama este Dumnezeul nostru pe pamant si ei ii datoram tot ce suntem. Si tot ce speram sa fim, dar nu am reusit inca.

Pe mama o vad mereu in ochii margelute ai fiicei mele si in toata determinarea ei de a face lucrurile exact asa cum vrea ea. De a ajunge singura acolo unde are de ajuns pentru ca este deja un copil mare, convins ca nu mai are nevoie de ajutorul meu in multe. Si cred ca are dreptate, ea stie cel mai bine ce poate si mai ales ce nu mai putem noi, parintii ei, face pentru ea.

Mama sunt eu mica si eu acum mare. Caci mama este in tot si in toate si fara ea nimic nu ar fi fost posibil.

“Multumesc iubita mama,

Steaua mea din zori de zi”