make friends not war

… You may say I’m a dreamer

But I’m not the only one…

John Lennon visa la pace si la o lume in care sa traim cu totii impreuna, fara tari si fara granite, fara religii si posesii pentru care sa merite sa iti dai viata.

A murit un visator si nu a apucat sa isi vada niciodata visul, decat doar cu ochii mintii.

Zilele acestea un Martisor ar trebui sa vesteasca sosirea primaverii. Biruinta vietii, a verdelui asupra frigului si amortelii de afara. Ata lui, potrivit traditiei, este rosu cu alb pentru ca simbolizeaza sangele varsat de eroii din legede pe albul omatului. Si, coincidenta sau nu, zilele acestea alti eroi isi varsa sangele, pentru pace. Doar ca acestia sunt oameni adevarati, nu eroi imaginati din basme si povesti. Sunt tatii si fii cuiva, sunt bunici; sunt oameni la fel ca noi, care pana acum cateva zile isi vedeau de viata lor la fel cum faceam si noi. Se trezeau, isi sarutau familia si plecau la munca. Pana intr-o zi cand si-au sarutat familia, au trimis-o in pribegie si ei au plecat pe front! Sa isi apere tara de cotropitori, vecinii lor. Sa poarte arme cu care nu au mai tras niciodata in viata lor, sa tina piept dusmanului inarmat pana in dinti. Sa isi apere tara si casele si glia strabuna… Ma gandesc ce semnificatie mai are pentru unii dintre noi glia asta strabuna. In epoca digitalizarii, cand poti sa obtii totul virtual, cu un singur click. Ce mai inseamna astazi pamantul mostenit de la stramosi? Stramosi care au trecut si ei prin razboaie si s-au refugiat si au luptat pana la ultima suflare pentru tot ce era al lor. Acum, cand in mod ireal si stupid, niste oameni sunt obligati sa tina piept tancurilor pentru a isi apara casele si familiile, glia! Ca si cand toti anii acestia de evolutie nu ar fi existat. Dar au existat; am trecut cu totii, colectiv sau individual prin tragedii si momente care ne-au aratat ca nu asta este calea. Ca trebuie sa invatam, mici sau mari, sa ne gestionam emotiile. Si ca nu este bine sa vrei sa iei lucruri si posesiuni ce nu iti apartin. Ca daca un alt copil vrea sa se uite la jucaria fiului tau iar el nu vrea sa i-o dea si incepe sa planga, nu ii spargem capului celuilalt copil. Ii intrebam mai intai ce simt ei si cum ar vrea sa procedeze; le spunem clar si raspicat ca nu suntem de acord cu agresiunea, cu raul facut altora sau noua insine. Apoi ii ajutam sa depaseasca emotia. Daca nu altfel, macar aratandu-le ca suntem acolo pentru ei, sa ii tinem de mana. Oricand si oricat au ei nevoie.

Tot ce putem face in aceste momente este sa ajutam, fiecare cat si cum putem si simtim; sa nu ramanem muti in fata istoriei care ne ofera iar o lectie dureroasa. Sa ne invatam copiii sa isi gestioneze emotiile si frustarile. Sa aleaga mereu binele, chiar daca furia sau supararea le spune uneori altceva. Sa le explicam ca noi ii iubim neconditionat, orice s-ar intampla.

Poate daca pe dictatorul acesta odios mama lui l-ar fi iubit nemasurat, oamenii aceia aflati la doar cateva sute de km distanta de noi s-ar mai fi dus si astazi la serviciul lor, si-ar fi putut inca saruta copii de noapte buna!

Este un inceput de primavara trist si derutant; pana si vremea nu stie ce sa mai inteleaga din timpurile acestea tulburi si a revenit iar iarna. Doar iubirea din inima noastra poate incalzi si alunga frigul de afara. Doar iubirea pentru semenii nostri aflati in nevoie, indiferent unde se afla ei, ne poate ajuta. Pe noi toti. Sa aratam lumii intregi ca atunci cand se umple, chiar daca se umple poate mai greu, paharul se revarsa mereu. In picaturi mici sau valuri puternice care aduc dupa ele schimbarea.

Va doresc sa fiti valul de iubire si pace de care avem nevoie acum! Atunci cand armele vor muti si vor amuti pana la urma, vocea noastra, a celor ramasi, va fi singura care se va auzi. Sa fie o voce calda si plina de iubire!

… I hope some day you’ll join us

And the world will live as one.

Atunci cand am inceput sa scriu aici, nu imi imaginam ca voi povesti despre pandemie, razboi, invazii sau refugiati. In patratica mea, relele posibile fusesera deja traite sau macar imaginate. Ce se mai putea intampla?! Asta se mai poate intampla! Dimineata, copilul ne-a auzit spunand ca e gata, a inceput razboiul. A intrebat ce e ala si i-am raspuns ca Rusia, tara aia cea mai mare de pe harta, a invadat o alta tara, Ucraina.

⁃ Tara aia mare si galbena de pe harta mea? Aia e Rusia? Ce inseamna invadat?

⁃ Cand vine cineva cu tancuri si arme si soldati peste tine, in casa ta, in tara ta…

Copiii vad totul in culori, simt sa traiasca si sa isi exprime emotiile in functie de cum ne exprimam noi, adultii din viata lor, emotiile.

Cand sunt foarte mici, se sperie daca nu ne mai vad, crezand ca odata disparuti din campul lor vizual, am disparut pentru totdeauna. Tot ce conteaza pentru ei este prezentul si sa se simta in siguranta.

Cand mai cresc si un alt copil le atinge jucariile, nu vor deloc sa le imparta. Ei nu inteleg ca acele lucruri raman tot ale lor si ca actul de imprumut, de atingere dureaza in fapt doar acele cateva minute. Se tem ca odata ajunse la altcineva ei le vor pierde definitiv. Cand cresc un pic si mai mari, incep sa realizeze ca ei sunt niste fiinte total independente de parintii lor si astfel le cresc si frustarile si nemultumirile. Legate de esecuri si neputinte, de limitari si ingradiri. Si uneori se supara, tipa, musca sau lovesc. Spun lucruri in care nu cred cu adevarat decat in acel moment, al furiei. Si atunci incercam sa le explicam ca ii intelegem, ca le intelegem si le acceptam supararea, dar nu acceptam sa faca rau.

Pentru generatia mea este prea tarziu sa se mai schimbe ceva. Pentru ca a trait cu batai si vorbe urate si rau. Si toti anii aceia au adus si validarea acelor comportamente. Acum am devenit noi parinti si uneori avem tendinta sa le replicam la furie. “Ce mare lucru daca i-as dat una? Stii cata bataie luam eu cand eram mic?!” E mare lucru si bataia e mare lucru si tipetele, orice agresiune este un mare lucru. Rau. O invadare.

Insa pentru ei, pentru copiii nostri merita sa facem tot ce putem pentru a nu uita ca nu asta este calea. Ca fiecare om, mare sau mic, in corpul si in cuibul lui are drepturi pe care nimeni niciodata nu i le poate calca in picioare. Doar pentru ca poate sau asa vrea.

Incerc sa imi imaginez cum ar fi sa pun cateva lucruri necesare intr-o bocceluta si sa plecam toti trei Dumnezeu stie unde. Si mi se umezesc ochii si simt intepaturi de plans in gat. Si stiu ca asa ceva chiar s-a intamplat in familia mea si am auzit povestile bunicilor despre cum au plecat pe front sau din calea lui. Vise si agoniseli si vieti spulberate de razboi, de destin. Pentru ca suntem toti la cheremul destinului. Nimeni nu a cerut sa se nasca ortodox sau evreu, sirian sau ucranian. Soarta este cea care alege. Desi fiica mea insista ca ea a ales sa vina tocmai la noi de pe Luna mica, stie si ea ca nu e chiar asa. La urma urmei, racheta ar fi trebuit sa aterizeze in Australia, dar s-a defectat ceva si s-a catapultat la noi in bucatarie…

Vor curge multe lacrimi si mult sange si vor urma cred luni intregi de pribegie si suferinta.

Este bine ca incercam sa ne crestem copiii frumos, cu povesti minunate, cu unicorni si zane roz. Sa le dam totul si sa ii ferim de rele si de batai si de Scufite rosii mancate de lupul cel rau. Le ascundem povestile de razboi si pe cele din lagare si inchisori. Pana cand intr-o zi razboiul chiar vine peste ei. Peste tara lor, casa lor, viata lor. Si povestea urata ascunsa cu atata grija devine realitate.

Little humans

Online storytelling

Imagine

Cand razboiul vine peste noi