Astazi pentru multi romani este un nou inceput, in care sper ca povestile vor reprezenta in continuare un ajutor si o sursa de ispiratie. Fie ca este vorba de emotie pura sau de o incurajare de care nici nu stiam ca aveam nevoie, povestile ne pot face viata mai frumoasă. Pot schimba dispozitii de moment sau chiar drumuri si destine.
Firea umana este o capodoperă desavarsita care ne face pe fiecare dintre noi sa fim unici și originali. Perceptii si credinte care fac diferenta dintre castigatori si perdanti, dintre oameni care actioneaza si cei care aleg doar sa reacționeze. Dintre cei ce chiar fac ceva cu miez si importanta si cei care doar ii pandesc sa le puna piedica. Despre a fi multumit cu ce ai si recunoscator pentru experientele traite sau a nu fi asa.
Povestea pe care o propun astazi este “Two birds” si nu ii apartine lui Poppy asa cum am putea crede, ci lui Dav Pilkey. Nu cred sa existe multi autori contemporani de benzi desenate la fel de iubiti si apreciati de copiii din lumea intreaga precum este autorul lui Dog Man sau al lui Super Pisoi. Mi s-a parut ca aceasta istorisire este reprezentarea noastra actuala, ca societate. Diferenta este o alegere personala. Ea ne poate poziționa in una din categoriile mentionate mai sus, le poate oferi copiilor nostri un reper de comportament si de pozitionare fata de toate cele pe care viata le-a adus si va continua sa le aduca in calea lor.
Pentru ca ce alegem este ceea ce vedem:
“Two men looked through prison bars. One saw mud. The other stars.”
A poem by Edward Lear illustrated by Charles and Nicholas Santore
What is a Pip? And more, what is a Scroobious Pip? My guess, is when you love children and words so much that you invent new ones of the latter to amuse the firsts ones 🙂
Edward Lear was a boy in his heart even when he was an adult. He loved to play with words and colors to change them and combine them as no other before him. Lots will tell you that he has the father of literary nonsense and that he loved the absurd in any form. I would say that he was beyond all that. That he imagined a world for him and him alone early in his childhood, when he first started having epilepsy seisures. And that he continued to work at it and to make it more and more beautiful and rich, for him to be able to have a space where he would feel at home. And later in life he chose to share his world with others like him, with a heart and imagination wide open and unaltered.
Charles Santore has an imaginative mind and great talent in depicting reality and fantasy alike in a unique way. He found joy in illustrating some of the great classics in children’s literature. The work at Scroobious Pip wasn’t finish at the time of his passing, so his son Nicholas, an visual artist himself, felt that he was the one meant to complete his father work. So it came one of the most anticipated and beautiful albums of 2025, that already has great reviews. Enjoy!
In fiecare an, tocmai din 1967 pana acum, pe 2 aprilie (ziua nasterii lui Hans Christian Andersen) se celebreaza cartile pentru copii. Este ziua lor, peste tot in lume, si le sarbatorim cu fast si bucurie, asa cum merita cu adevarat. Primele carti pentru copii au aparut de mult, tare de mult… Si au fost culegeri de cantecele, poezii si povestioare pe care mamele le sopteau celor mici seara, la culcare, sau peste zi, cand ei le însoțeau la treburile lor. Oficial se spune ca prima carte ilustrata educationala pentru copii ar fi “Orbis Sensualium Pictus” a lui Jan Amos Comenius, publicata in 1658. Altii considera ca “A little pretty pocket book” a lui John Newbery, publicata in 1744, ar fi prima carte dedicata copiilor. Vremurile erau apropiate in epoca si un lucru este clar si toata lumea este de acord in privința lui. Si anume ca apariția cartilor ilustrate a reprezentat un aport semnificativ in educatia si cresterea copiilor, modul in care ei invata inca de mici despre concepte abstracte sau lucruri cat se poate de simple si reale, din lumea înconjurătoare. Hans Christian Andersen si-a dorit sa publice basme si povestioare pentru copii din dragoste si pasiune fata de toate povestile pe care i le spunea mama lui, Anne- Marie. O femeie simpla, care nici nu stia sa citeasca. Insa era o povestitoare cu un talent remarcabil si cu o pasiune foarte mare pentru povesti si mai ales pentru a le spune copiilor povesti. Nu este de mirare ca ea a avut un rol atat de important in viata fiului sau, care a reusit sa devina unul dintre cei mai cunoscuți si apreciati autori pentru copii din intreaga istorie a literaturii dedicate lor. Acum, in 2025, cand se implinesc 150 de ani de la disparitia sa, a fost publicat volumul semnat de Jane Yolen dedicat marelui autor, “His Fairytale life, A book about Hans Christian Andersen”.
Sigur am auzit sau gandit de multe ori asa. Ajuta cu ceva aceasta fraza atunci cand o spunem? Cu mai mult decat ar face-o un “Imi pare rau!” sau “Imi cer scuze!”? Poate ca da, poate ca nu.
Legenda spune ca atunci cand un om simplu a vazut pentru prima oara o girafa, a concluzionat ca asa ceva nu exista doar pentru ca el nu mai vazuse asa ceva. Ce nu putem intelege sau gestiona nu putem concepe ca ni se intampla noua.
Presiunea societatii se resimte peste tot, parinti presand copii si alti parinti, copii presand si rusinand alti copii. Pentru ca pot. In loc sa apara o imbunatatire, lucrurile se pare ca devin din ce in ce mai complicate si mai greu de inteles si de reparat. Răutatea distruge binele pentru ca nimeni nu pare sa o poata opri. Copii si parinti agresivi au existat dintotdeauna, sa recunoaștem asta. Frustarea, adica sentimentul acela urat care ne furnica prin corp cand nu obtinem ce vrem, cat si cand vrem, genereaza agresiune si rautate. Dorinta de razbunare pe oricine ne este la indemana pentru ce am simtit. Si ridicam vocea si mana si uneori chiar nu ne putem opri. Intrebarea mea este simpla: de ce nu ne putem opri? Si de ce nu putem fi doar buni unii cu altii?
De unde invata copiii sa fie rai, sa aiba comportamente nepotrivite? Sa fie agresivi peste masura, sa vorbeasca urat, sa rusineze si sa agreseze verbal sau fizic? De ce copii de 10-12 ani simt nevoia sa fie agresivi sexual sau sa ofere altora imagini nepotrivite cu corpul lor? Se nasc copiii rai, cu dorinta de a face si spune lucruri rele? Sau invata asta prin repetarea comportamentului vazut si validat de cei langa care traiesc? Ca societate continuam sa toleram agresori, chiar sa ii consideram cool sau sa ii urmam ca sectantii orbiti de puterea si fascinatia pe care o exercita.
De foarte multe ori profesionisti din educatie si parinti se simt depasiti de situatii nemaintâlnite si imposibil de gestionat pe moment si nu stiu ce sa faca. Altceva decat sa ridice si ei mana. Ei nu vad o solutie pasnica si care sa nu includa limitari de drepturi si actiuni. Pe de alta parte exista uneori o diferenta uriasa intre mesajele si învățăturile predate și actiunile propriu-zise ale celor ce le transmit. Daca eu ca profesor sau parinte, ii explic copilului ca vreau ca el sa fie bun si empatic si dupa cateva minute il rusinez ca nu a inteles ceva sau a gresit, ori ridic vocea la el, cu siguranta va fi bulversat si nu va mai sti ce anume sa faca: ce spune sau ce face adultul responsabil din fata lui?
Pe masura ce aceste distantari si ingradiri sau limitari de drepturi cresc, conexiunea umana, calda si buna dintre un copil si parintele sau devine tot mai slaba pana se rupe de tot. Cand primul incepe sa se detașeze si sa se ascunda tot mai mult de cel din urma. Pentru ca se simte nevazut si neauzit, neinteles si neimportant si decide sa se rupa emotional de cei care i-au dat viata. Alege sa se ascunda unde se simte el in siguranța, validat si ascultat, vazut si inteles. Doar ca acelea sunt locuri periculoase pentru el si imposibil de stiut cat de mult rau ii pot face, prin expunere la ele si formarea unor legaturi cu entitati pe care el nu le cunoaste si nu realizeaza daca ii vor raul sau binele prin incercarea asta de a ii castiga increderea. Niciodata un bun samaritean nu se ascunde in obscur, in cotloane greu de accesat. Dar stie un copil asta? Se poate apara cumva, acolo in marele univers negru din spatele Internetului?
Societatea actuala nu are mijloacele de a se apara nici de lucruri simple si reale, cunoscute; in niciun caz nu poate imagina unde va duce excesul de expunere intr-un mediu digital necontrolabil, in plina expansiune. Dar nu doar expunerea digitală este pericolul, ci si rautatea si agresivitatea promovate excesiv acolo. Cum putem opri asta? Daca încercam sa le cerem altora sa nu mai aiba un comportament nepotrivit cu noi, suntem catalogați ca fiind prea sensibili sau si mai rau, suntem umiliti si rusinati, poate chiar agresati. Ce solutii avem? Exista o entitate suprema care sa zica: “Gata, de maine interzic pe marele Pamant rautatea si agresivitatea! Vreau sa fiti buni unii cu altii si daca nu puteti, macar sa va abțineți sa fiti rai!” Sau putem noi, unul langa altul, incet si sistematic, sa cladim o astfel de entitate? Pana nu va fi prea târziu si tot ce ne va ramane de spus va fi acel “Trebuia sa fac mai mult.”
Astazi s-au decernat premiile Oscar 2025 si pentru a celebra Cinema-ul, va invit sa aruncam o privire asupra vietii unui mare cineast francez, Francois Truffaut. Cartea pe care o privim astazi a primit premiul Andersen 2021 pentru cel mai bun album ilustrat si este o biografie scrisa de Luca Tortolini si ilustrata de Victoria Semykina. Francois Truffaut a stiut inca de la 8 ani ca pasiunea sa cea mai mare va fi cinema-ul. Cinema-ul si lectura. “Trei filme pe zi, trei carti pe saptamana”, aceasta a fost deviza sa. Pentru ca pasiunea pentru arta are nevoie de mult studiu individual si un mare bagaj de cunostinte acumulate.
Sper sa va placa propunerea mea de astazi si sa ne aduca aminte ca orice copil cu un vis indeajuns de mare va gasi mereu o cale sa il vada transpus in realitate.
Mihaela Noroc nu mai are nevoie de nicio prezentare, din fericire. A ajuns deja, artistic vorbind, la un nivel la care orice iubitor de frumos, colectionar de arta de pe mapamond stie cine este. Pasiunea pentru fotografie a dus-o pe Mihaela Noroc in toate colturile lumii, desi Magellan a demonstrat in anii 1500 ca Pamantul este rotund. A discutat si a fotografiat mii de chipuri de fete si femei frumoase, puternice, inteligente, interesante. Aceasta noua aparitie, “Portrete si povesti despre puterea femeilor” nu este doar continuarea Atlasului Frumusetii, dupa cum precizeaza chiar autoarea. Este o enciclopedie a unor vieti traite in medii cat mai diverse, insa aduse impreuna de o trăsătură comuna: puterea si rezistenta de a isi continua povestea. Multe dintre aceste femei si fete nu au avut un inceput usor in viata, pentru unele accidente si intamplari nefaste au schimbat totul, intr-o secunda. Asta insa nu le-a oprit si au ales sa nu le marcheze destinul acele evenimente. Au mers mai departe, au invins. Intr-o lume in care frumosul este celebrat in principiu si declarativ doar de 1 si 8 Martie, povestea acestor caractere atat de puternice si de frumoase este cu atat mai inspirațională, mai autentică si mai datatoare de speranta.
Am vazut cateva dintre filmele de prezentare postate de autoare, intalnirile cu o parte dintre femeile care apar in Atlas. Intr-unul o prezinta pe Victoria, o artista din Milano, pe care a întâlnit-o in centrul orașului. Lucra si isi expunea lucrarile chiar acolo, la o mica toneta. Cand i-a cerut detaliile conturilor de social media, Victoria i-a raspuns ca nu are asa ceva, ea este inca in viata si oamenii o pot gasi acolo, zi de zi. Ca a ajuns la o varsta la care intelege ca poti sa te simti implinit si fara sa fii faimos sau sa ai validarea celorlalti. Si ca si-a dorit sa invete limba engleza, pe care de altfel o vorbeste foarte bine, pentru a se putea intelege cu cat mai multi dintre cei ce se opresc sa ii priveasca lucrarile. Este cred un mare privilegiu sa poti intalni astfel de oameni si sa poti absorbi toata puterea si energia pe care o transmit ei. Cum de altfel a fost si intalnirea in paginile Atlasului cu nimeni alta decat Nora Iuga!
E.B. White va ramane mereu cunoscut pentru cartile sale, Panza Charlottei si Stuart Little, șoricelul fantastic ce are ca parinti … 2 oameni 🙂 Elwyn Brooks White a fost inca de mic pasionat de cuvinte si de scris. Fratele sau mai mare l-a invatat sa citeasca la varsta de 5 ani, citindu-i articolele din New York Times. De cate ori En, cum il strigau membrii familiei, auzea un cuvant necunoscut, tatal sau il indruma sa ii caute sensul in Webster Dictionary. Primele lui scrieri incep sa prinda contur de la o varsta frageda, in ceea ce avea sa numeasca “Journal” pentru ca suna mai scriitoricesc decat “Diary”. Va continua sa scrie in Jurnalul sau in urmatorii 20 de ani, zi de zi. Verile si le va petrece in familie, in Maine. Acolo va invata sa navigheze si la 11 ani va primi de la tatal sau o canoe, a lui si doar a lui. Daca ne gandim la primul personaj creat de En, Stuart Little, intelegem pasiunea si priceperea acestuia de a naviga. In 1908, pe cand avea doar 9 ani, incepe sa compuna poezii, pe care revista St. Nichols i le va publica incepand cu 1910. In 1911 va castiga medalia de aur la concursul St. Nicholas League, cu povestea “A true dog story”. Avea doar 14 ani. Cand izbucnește Primul Razboi Mondial, se gândește sa se inroleze pe front, insa nu are greutatea necesara si este respins. Se va inscrie la Cornell University, facultate pe care o urmasera si fratii sai mai mari. Aici capata porecla de Andy, dupa primul presedinte al facultatii, Andrew Dickson White. In 1925, cand se lanseaza primul numar al revistei The New Yorker, incepe sa scrie pentru celebra publicatie. Aici o va cunoaste pe viitoarea lui sotie, Katharine Angell. O mare parte a vietii lor de familie se va derula din acest moment la ferma din Maine, unde artistul se va bucura de natura si de viata la tara impreuna cu fiul sau Joel, dar va continua si sa lucreze pentru The New Yorker, atat el cat si sotia sa Katharine. In anii ‘30 creaza personajul Stuart Little si capata deja forma finala si cartea. Insa nu este convins sa o publice decat dupa sase ani, spre sfarsitul celui De-al Doilea Razboi Mondial. Starea de sanatate si anxietatea cauzata de climatul global il fac sa fie convins ca urmeaza sa moara. De aceea se gandeste sa le asigure sotiei si fiului sau niste venituri de pe urma drepturilor de autor ce le-ar reveni lor dupa publicarea cartii, in cazul mortii sale. Insa aceste ganduri dispar, iar entuziasmul editorului sau dupa citirea manuscrisului ii ofera un nou imbold de a publica intr-un final cartea. Isi doreste ca ilustratia cartii sa fie facuta de E.H. Shepard, cel care l-a creat pe Winnie the Pooh. Nefiind disponibil, urmatoarea alegere este Robert Lawson, cel care l-a ilustrat pe taurasul Ferdinand. Insa alesul va fi in cele din urma Garth Williams, care nu mai ilustrase nicio carte pentru copii. Insa modul in care l-a schitat pe Stuart Little l-a facut pe Andy sa isi dea seama ca Williams este ilustratorul perfect pentru cartea sa, ce va fi publicată in 1945. In 1952 apare si Panza Charlottei, carte pentru care primeste medalia Newbery in ‘53. Tot Garth Williams este rugat sa ilustreze si aceasta carte. Personajul Charlottei a trecut prin multe variante pana a ajuns la forma finala. Chiar si Mona Lisa a fost folosita ca sursa de inspirație pentru a oferi chipului ei o forma cat mai umana. Pentru ca, pana la urma, cat de uman si simpatic poate fi un păianjen? In 1969, dupa ce citeste un articol in The New Yorker despre o lebada trompetista ce se nascuse fara voce, ii vine ideea de a scrie o carte despre o astfel de lebada. Se gandeste sa o numeasca Louise, dupa cantaretul de jazz Louis Armstrong. Pentru ca nu vazuse si nu auzise niciodata o astfel de lebada, se duce la grădina zoologica din Philadelphia sa vada acolo o familie de lebede din aceasta specie. Isi doreste ca Garth Williams sa ii ilustreze cartea la care deja lucra, insa pentru ca acesta se mutase deja in Mexic, nu a fost posibil. Il alege pe artistul Edward Frascino sa faca ilustratiile. Cartea, “The Trumpet of a Swan” va fi publicata in 1970.
E. B. White este unul dintre cei mai mari scriitori americani, fara indoiala. Cartea pe care am ales sa v-o prezint astazi , “Some Writer! The story of E. B. White” este pe lista mea de dorinte de cativa ani buni.
Artista medaliata Caldecott Melissa Sweet are un stil extrem de inovativ si intrigant. Intrigant in sensul ca iti doresti sa afli mai mult, sa te bucuri pana la capat de aventura senzoriala oferita de ea. Intotdeauna m-au fascinat povestile din spatele povestii, pentru ca acolo gasesc detalii personale si bucati din viata artistului la care altfel nu as avea acces. Acolo este toata munca si truda, talentul si pasiunea fara de care opera sa nu ar fi ajuns in lumea mare. Poate din exterior sa scrii o carte pentru copii pare ceva simplu, ca o joaca. Sau pentru cei care incearca sa isi publice lucrarile si nu reusesc, poate parea ceva imposibil si ei ajung sa creada ca nu li se va intampla niciodata acest lucru. Citind insa despre adevarata calatorie a unei carti de la idee la varianta finala, publicata, devine posibil visul de a fi un scriitor iubit de copii din toate colțurile lumii, chiar si dupa ani si ani.
Cine nu iubeste un top cu nume sau premianti interesanti? Cel mai cel din cea mai cea ori cam asa ceva 🙂
Avem un obicei de ceva timp, la sfarsitul unei anumite perioade de timp, semnificativa pentru acea catalogare, ne prezentam unii altora ce ne-a placut cel mai mult. Ce a facut inima sa bata mai tare sau a placut ochiului bucuros la frumos. Facem asta cu carti citite, locuri vizitate, filme vazute, mancaruri savurate si jocuri cu care ne-am distrat tare.
Pentru ca nu cred ca v-am povestit despre ce carti minunate aparute in 2024 au intrat in topul preferințelor noastre, voi face asta acum, sa ramana ca mărturie peste vremuri. Si daca si in februarie urmator vom simti la fel despre ele, va fi semn clar ca acolo trebuie sa ramana, printre preferate.
On Monday, in Phoenix Arizona were announced the winners of the most important awards in children literature from America.
The main atraction every year is the Caldecott medal. The medal is it named after the 19th century american illustrator Randolf Caldecott and it is offered to the “most distinguished American picture book for children”.
Another great recognition is the Newbery Medal, offered by ALSC to the author of „the most distinguished contributions to American literature for children”.
Named after Coretta Scott King, the wife of Martin Luther King, the Coretta Scott King award recognizes outstanding books for young adults and children created by African American artists that reflect the African American experience. Awards are given both to authors and to illustrators for universal human values.
Another distinguished prize is Pura Belpre Award, a recognition presented to a Latino or Latina author and illustrator whose work best portrays the Latino cultural experience in a work of literature for children or youth.
The Geisel Award recognizes the „author(s) and illustrator(s) of the most distinguished book for beginning readers published in English in the United States during the preceding year”.
The Sibert Informational Book Medal is awarded annually to the writer and illustrator of the most distinguished informational book published in English during the preceding year.
The Batchelder Award recognizes the publisher of the year’s „most outstanding” children’s book translated and published in the U.S.
This year recepients were of little surprise for many. Some of the most beloved books that were published in 2024 didn’t catch the jurrors attention so much to receive a medal.
Some of the laureates were new names in the industry and for some, odd choices.
Everything seems very specific and well targeted to a certain type of public. As if beauty in children art and a beautiful book in general is it not enough anymore for all of the children. But maybe this is normal in a nation that has so many cultures and people living together, each with a different history and reality. Each with their hopes and dreams of a future that feels totally uncertain now.
I tried to put myself in the shoes of a kid or a teacher and see what kind of books, messages and art from 2024 would be most suitable to be read.
I also took some time to see as many titles that appeared in 2024 as I could and picked my favourites.
Some of those choises are in the pictures below. And also you can see who the actual winners were.
As a final note, I salute any kind of human emotion that children art still been published offers us. In a few years we might have the surprise that the AI will try and do that also instead of us.
That for an artist that works a full year to create something so magic and unique as a quality picture book, the AI would do a similar work in a few seconds. It is something to put things in perspective, of course. As well as the limitations that some face in doing what they feel doing in kids art and culture.
We are more and more told what to do, what to wear or eat, what to read or listen to. It would be a great loss for the little readers of the world not being able to read and enjoy ehat they chose, the great works from all those talented artists out there.
But now let’s just enjoy all those beautiful books that 2024 brought us!
Today I saw the Oscar nominations and my surprise was so big to find out that a magical story, that also receive the Astrid Lindgren Memorial Award in 2022, is a nomination for the Animated Short Film Category. I am talking about Magic Candies, the animated movie made after the picture book imagined by Heena Baek. I hope the jury will love the movie at least as much as we enjoyed the book. Take a look , isn’t is magical?
little humans 