Ce sa faci daca…

/ Author / Scrie un comentariu

Ep.3 Copilul tau se sperie de zgomote puternice

Cand eram insarcinata si abia asteptam sa o cunoastem pe fiica noastra ( bine, de fapt in primele 5 luni am crezut ca il asteptam pe Teodor Stefan si nu o fetita, dar aceasta este o cu totul alta poveste) am citit toate cartile de parenting si de “ce sa astepti” pe care le-am putut gasi. Ai fi zis ca astept un pluton de copii, nu doar unul si ca va fi un extraterestru cu care nu vom sti cum sa ne purtam, ca doar nu este sange din sangele nostru 🙂 Stiam pe de rost cum se calmeaza colici, care este cea mai buna abordare stiintifica pentru alaptare si cate si mai cate.

Ma pregateam pentru cel mai greu examen al vietii mele de pana atunci, cel de mama. Insa toate sfaturile si parerile expertilor, tot ce citisem in lunile de asteptare, au fost uitate cand asistentele mi-au pus copilul in brate, sa il alaptez pentru prima oara.

Eram conectata la fire si branule; ea era atat de mica si de serioasa; avea o gurita cat un nasturel. Nu stiam nici cum sa o tin sa se simta confortabil, daramite cum sa aplic cea mai potrivita pozitie pentru alaptare?

Incetul cu incetul, ne-am obisnuit unii cu altii; ea cu lumea exterioara; cu lumini si zgomote si senzatii total necunoscute pana atunci: foamea, fricile, nesiguranta. Citisem undeva ca poti calma un bebelus cu sunete albe, precum cele emise de un uscator de par sau de aspirator. La copilul meu insa nu a functionat aceasta solutie. Prima carte pe care i-am cumparat-o a fost o carte de tip “Primele sunete ale bebelusului”. Avea 4 pagini cartonate, cu 4 imagini si 4 sunete facute de: o ratusca, o maimuta, o pisica si o masina; rosie!

Sunetele acelea insa o inspaimantau! La fel si tot felul de jucarii electronice cu sunete puternice. Celelalte carti si sunete din jurul ei sau din natura, nu. Am pus cartea deoparte si am inceput sa ii cumpar instrumente muzicale pentru copii mici: xilofon, maracas, toba din lemn, pian, ukulele, fluier, rainstinck, cutiute muzicale. Chiar o mica orchestra muzicala pentru copii, cu care se mai joaca si acum. Sunetele unora dintre aceste instrumente o calmau si ii placeau mult, canta mereu prin casa. Isi facuse niste tobe din doua cutii metalice si niste bete pentru mancare chinezeasca si batea fericita la tobe. Continuam insa testarea tuturor masinutelor si jucariilor cu sunete pe care vroiam sa i le cumparam, pentru ca multe sunete inalte, electronice o speriau inca foarte tare.

Mai mult, inainte de a implini un an, au inceput sa o inspaimante zgomotele de la bormasini si freze si tot felul de aparate pe care vecinii nostri le foloseau de zor, fara a tine cont de programul de somn al unui copilas atat de mic si de inspaimantat.

Am incercat toate variantele la care ne-am putut gandi: am vorbit cu vecinii, trezeam mereu copilul inainte de a incepe mesterii treaba, stateam in parc cat de mult cu putinta, pana spre seara, cand ei terminau programul. Insa uneori vremea rea sau alte impedimente nu faceau posibila plecarea de acasa, asadar am citit si am studiat si i-am cumparat o pereche de casti antifonice pentru copii. Le-am testat, le-a testat si ea, dar tot nu rezolvau problema. Erau si foarte fixe pe ureche, in scopul de a fi etanse si a “antifona” zgomotele din jur. O deranjau si nu vroia sa le foloseasca. I-am explicat cat am putut noi de mult ca nu avem ce face, ca desi este un sentiment foarte neplacut si stim asta, in afara de a o consola sau de a indura impreuna cu ea acele sunete, chiar nu avem ce face.

Treptat, tipetele si suferinta ei s-au diminuat. Erau chiar zile in care se auzeau sunete puternice, insa ea nu se trezea sau daca era treaza nu se speria la auzul lor.

Pe la 2 ani si-a facut curaj si m-a rugat sa ii pun baterii la prima ei carte cu sunete ( o pastrasem, fiind prima carte cumparata pentru ea). Intr-o zi a rezistat sa asculte pisica, apoi maimuta si apoi si ratusca. Peste cateva saptamani chiar si masina. Insa sunt jucarii electronice pe care nici acum, la 8 ani nu vrea deloc sa le asculte. Nu am insistat niciodata, nici nu vom face asta. Dar nici nu am tinut-o ferita de toate zgomotele pamantului. Am mers cu ea peste tot, chiar si in locuri galagioase sau la concerte live. A invatat sa traiasca printre zgomotele unui mare si aglomerat oras, ale unei lumi care isi tipa mereu trairile.

Acum pot spune ca fiica mea ce se speria atat de tare de zgomotele puternice a depasit aceasta teama. A invatat sa traiasca printre ele, sa le ignore cand este cazul. Canta mereu, adica zilnic, la diverse instrumente “galagioase”: pian, tobe, ukulele, clopotei si maracas. A invatat sa fluiere si exerseaza mereu, amuzata si fericita de realizarea ei. Are o colectie intreaga de carti cu sunete ale diverselor pasari si animale. Pe unele le recunoaste deja in natura, in copacii sau arbustii din parcuri sau din jurul casei. Ieri seara isi vorbeau doua mierle si ea le-a auzit: “-Mami, eu aud mierle! Avem mierle pe aici?” De cateva zile a primit un ukulele nou, albastru, exact cum si-a dorit. A invatat sa il acordeze singura, uneori compune si versuri cand canta la el, ca un adevarat cantautor. Si-a propus sa ma invete si pe mine sa cant la ukulele, sa ne facem toti trei o formatie 🙂

Ca o incurajare, pentru ca nu cred ca suntem singurii parinti al caror copil a avut fobia zgomotelor, va pot spune ca incet, incet, totul devine mai suportabil. Trebuie, alta varianta nu exista decat obisnuinta si adaptarea la ele. Uneori credem ca pentru a ii fi mai usor copilului nostru avem rolul de a modifica exteriorul dupa nevoile lui. Acest lucru insa va avea ca efect exact opusul: in timp ii va fi mult mai greu sa se adapteze la schimbari. Iar eu cred ca cel mai util lucru pe care il putem face pentru copiii este sa ii invatam sa se adapteze la schimbari si la mediu inconjurator. Sa poate functiona la nivel optim si in liniste si in galagie, si in tihna dar si in haosul si aglomeratia din jur.

Pentru ca lumea asta minunata vine la pachet si cu zgomote si intamplari care nu ne plac sau ne sperie; dar asta nu inseamna ca nu ne putem invata sa ne bucuram si printre ele.

Ce sa faci…

/ Author / Scrie un comentariu

Ep.2 Cand copilului tau ii este frica de intuneric

Frica de intuneric este una dintre cele mai teribile frici pe care copiii le dezvolta, de obicei in jurul varstei de 2-3 ani. Specialisti si terapeuti din intreaga lume au incercat ani la rand sa gaseasca sursa acestei frici. Insa fiecare copil este unic asadar si ceea ce il inspaimanta are un caracter singular.

Ceea ce stim sigur este ca frica de intuneric este o etapa a copilariei. Este ca o lupta prin care cei mici trec si cu ajutorul adultilor, pot iesi invingatori.

Dar ce ar putea cauza aceasta spaima nocturna a copiilor?

1. Faptul ca acum creierul lor este destul de dezvoltat pentru a isi imagina diverse scenarii, unele chiar de groaza. Cum seara reprezinta un moment de relaxare, imaginatia lui este libera sa gandeasca mai mult. Oare ce o fi umbra aceea? Cu ce seamana? Se aude ceva din coltul camerei? Si toate aceste intrebari pot duce la imaginarea a tot felul de grozavii ce il pot terifia pe micut.

2. Unele imagini de la televizor sau din viata reala pot cauza spaime nocturne. De aceea este contraindicat sa ii expunem seara pe copii, in special pe cei foarte mici, la continut media: televizor, desene animate, etc. O atentie deosebita este necesara si in alegerea cartii de citit inainte de culcare, daca aveti acest obicei in familie. Imagini explicite cu tot felul de mostri si balauri simpatici sau infricosatori pot fi uneori sursa unor cosmaruri teribile.

3. Evenimente stresante sau chiar traumatizante din viata reala a copilului: pierderea cuiva drag, expunerea la episoade violente sau de agresiune, etc. Cel mai important este sa le fim aproape in astfel de momente.

4. Nevoia lor de siguranta. Dupa ce copiii cresc si inteleg ca sunt persoane independente de parintii sau adultii care au grija de ei, apar diverse spaime. Cea de a fi abandonati este una dintre ele. De aceea este important sa aiba un loc in care sa se simta confortabil, in siguranta. Camera lor, printre jucarii si obiecte familiare, rutinele zilnice si prezenta parintilor in jurul lui sunt esentiale pentru a face un copil sa se simta in siguranta. Pe cat posibil in acel mediu sigur pentru el ar trebui sa si doarma noaptea.

5. Unele frici sunt, mai ales la copii, irationale. Asta nu inseamna ca nu sunt reale, ba din contra. Incercarea de a le trata cu usurinta sau de a nu le valida celor mici sentimentele legate de aceste frici nu este deloc o solutie.

O abordare utila atunci cand copilul se teme de intuneric este sa ii acceptam acest sentiment si sa ii oferim ocazia sa discute despre el ori de cate ori simte nevoia. Sa incercam sa aflam ce anume provoaca aceasta frica si cat este ea de reala. Bineinteles ca stie si el ca nu este niciun monstru sub pat, mai ales daca a avut curiozitatea sa se uite si sa vada ca in afara de putin praf nu se afla nimic acolo. Sau ca umbrele facute de lumina pe perete nu se misca, este cel mult o iluzie optica. Dar pentru el, in acel moment de neliniste, o poveste de groaza s-ar putea tese in jurul unor umbre miscatoare de balauri si monstri zburatori. La el in camera! Unde este singur si nu are pe nimeni sa il apere si mai este si intuneric! In nici un caz nu vom rade si nu vom rusina sau si mai rau, pedepsi, un copil inspaimantat. Nu il vom trimite singur inapoi in camera lui, speriat si plangand, nu vom tipa la el in toiul noptii pentru ca ne-a intrerupt somnul de frumusete si nu vom face glume sau remarci ironice pe seama sentimentelor lui.

Un alt lucru pe care il putem face sa ne ajutam copiii inainte de culcare este sa cream o atmosfera calda, linistita si relaxanta in camera in care va dormi cel mic. O baie sau un dus cald, apoi un mic masaj sau macar o imbratisare dupa ce isi imbraca pijamalele. Un difuzor sau umidificator cu arome relaxante ajuta foarte mult. O carte de povesti,cu ilustratii frumoasa si gingase. Sau o poveste de noapte buna imaginata pe moment sau chiar o poveste preferata de copil.

Referitor la povesti, exista foarte multe carti pentru copii in care personajele se tem de intuneric sau sa adoarma singure. Imaginatia lor incepe sa creeze si sa inventeze lumi si aventuri diverse, ca o evadare din realul momentului. Va voi prezenta la final cateva dintre povestile pe care le-am citit fiicei noastre, atunci cand a fost pregatita sa le asculte.

Pentru multi parinti intimitatea dormitorului lor este ceva sacru si copiii nu au ce cauta acolo noaptea. Pentru altii, rutina de somn a copilului nou nascut incepe in patutul lui, din camera lui, si lucrurile raman asa pana cand copilul ajunge adult si se muta din casa parinteasca. Fiecare familie are propriul mod de a isi gestiona somnul de noapte, de altfel vital pentru o viata sanatoasa. Si este normal sa fie asa. In momentul in care apar fricile nocturne ale copilului insa, siguranta si confortul lui sunt esentiale pentru a transforma aceasta spaima intr-o trauma. El trebuie sustinut si iubit, ascultat si validat, chiar si cu frici care adultilor li se par irationale. Doar nu este nimeni in camera, uite!

Pentru el fricile acelea sunt cat se poate de reale si de inspaimantatoare. Poate ar fi de folos pentru el sa adorma langa mama sau tata; sau sa aiba o paturica sau alt obiect de confort langa el. Daca isi doreste o lumina de veghe, usa intredeschisa sau sa stie ca poate veni in camera parintilor daca simte aceasta nevoie, atunci este bine sa i le oferiti.

Nu exista o solutie care sa se aplice tuturor, la fel cum nu exista doi copii cu aceleasi sentimente si intensitate a trairii lor. Fiecare copil este unic intr-un anumit moment al vietii si de aceea fiecare familie trebuie sa isi gaseasca rutina care functioneaza cel mai bine. Exista familii cu mai multi copii in care unul dintre frati nu a avut nicio problema in a dormi singur. Dar celalalt, da. Responsabilitatea de a asculta si conforta copilul speriat revine mereu adultilor, nu fratilor minori. Nu putem pune pe umerii unor copii povara cauzata de spaimele fratilor. Este totusi un copil, rolul lui nu este sa devina parintele sau terapeutul fratelui sau.

Lucrul bun este ca la un moment dat, copiii invata sa traiasca cu frica de intuneric sau cosmarurile nocturne. Nu inseamna ca nu se vor mai speria, ci doar vor intelege ca nu sunt reale si ca trec foarte repede. Ca intunericul are rolul lui, sa ne invete sa apreciem lumina.

Ce sa faci daca…

/ Author / Scrie un comentariu

Ep.1 Un apropiat al copilului face o boala contagioasa

Nu o sa incep aceasta serie cu “Ce sa faci daca in scoala copilului tau are loc un atac armat”. Desi urmaresc cu absoluta indignare si spaima tot ce se intampla, cum niste copii cu multe nevoi nespuse ajung sa agreseze letal alti copii, mi-as dori sa fie inca departe de noi astfel de cazuri. Stiu, nu sunt chiar asa departe…

Voi dedica primul episod unui alt subiect actual, de sezon: bolile contagioase la copii.

Mai tineti minte cu siguranta desenele animate cu Tom si Jerry, mai ales episodul in care lui Jerry ii apar zeci de bubite rosii. Si cum dragul de Tom, dupa ce se spala energic de toti posibilii virusi transferati de pe micutul corp al lui Jerry, deschide usa cabinetului cu medicamente din baie si inghite tot ce gaseste acolo. In speranta ca va scapa, ca lui ii va fi bine. Dar nu ii este…

Ei bine, cam aceasta este reactia mea initiala cand unul dintre noi pateste ceva. Dupa care, cumva, nu stiu cum, intervine ratiunea sau modul de supravietuire si fac tot ce ar trebui sa fac in acea situatie.

Daca dupa terminarea perioadei periculoase pentru cel drag corpul meu cedeaza si el epuizat de toata starea de veghe sa nu intrebati, este un subiect aparte 🙂

Ati ghicit, despre varicela voi scrie astazi. Copil fiind, ca majoritatea celor de varsta mea, am facut o forma a bolii cu destul de multe eruptii, ale caror cicatrici au fost vizibile multi ani dupa. Eram peltica pe atunci si le povesteam tuturor dupa ce s-au vindecat eruptiile mele ca am avut “batat de bant”

Vaccinul antivaricela se comercializeaza din 1984, iar din 2012 UE recomanda utilizarea lui ( nu este inclus in schema de vaccinare obligatorie). Se administreaza 2 doze copilului sanatos, cu speranta ca daca va contacta boala sa aiba o manifestare simptomatica usoara. De fapt vaccinul ofera o protectie de 95% impotriva formelor medii de boala si de 100% impotriva formelor severe.

Cum nici eu si nici sotul meu nu credem in toate teoriile posibile si imposibile ale conspiratiilor mondiale, fiica noastra este vaccinata. De-a lungul timpului, de cel putin 2 ori pe an, unii dintre prietenii sau colegii ei de gradinita sau scoala au contactat boala. Am trecut de fiecare data prin diverse stari, am sperat, ne-am contrariat la lipsa de empatie si educatie civica a unor parinti si am mers mai departe. Ce alta solutie am fi avut?

Din experientele noastre cu varicela si cu alte boli ale copilariei au ramas insa niste concluzii importante si, in speranta ca cineva le va gasi utile, voi enumera cateva dintre ele:

1. Pe cat posibil, un copil sanatos si cu aviz pozitiv din partea medicului de familie sau medicului pediatru, ar trebui vaccinat conform schemei nationale de vaccinare. Balanta risc versus beneficiu inclina foarte tare spre cel din urma. Unele tipuri de vaccinuri sunt mai dificil de procurat sau trebuie achitate de catre parinte, dar este un efort ce merita facut. Si pe care recomand sa il faceti. Pentru a feri de suferinte si chinuri inutile atat copilul, cat si pe cei ce ar trebui sa il ingrijeasca in caz de boala.

2. Un copil cu febra sau cu stare generala proasta este indicat sa stea acasa, minim 24h de la disparitia simptomelor sau a febrei. Este o datorie fata de propriul copil, de a nu il expune la noi surse de virusi dar mai ales este o datorie civica, fata de comunitatea in care traim. Ceilalti parinti sunt si ei oameni, au aceleasi nevoi si probleme. Cadrele didactice au uneori in grija lor zilnica si cate 20-30 de copii; o posibila imbolnavire a lor cauzata de boala copilului nostru ar perturba programul unei intregi clase sau unitati de invatamant. Expresia “The greater good” se aplica si in acest caz. Izoland un copil bolnav protejam zeci sau poate sute de alti copii. Nevinovati.

3. Corpul copiilor are nevoie de imunizarea naturala si oricat de dureros poate fi gandul acesta pentru un parinte, contactul lui cu anumiti virusi poate fi benefic pentru el.

4. Persoana care raspandeste virusul nu are nicio vina; de obicei este un copil tare mic, care nici nu cunoaste etapele transmiterii unei boli contagioase. Si ultimul lucru de care are nevoie un bolnav este marginalizarea sau criticile si cuvintele negative adresate de cei din jurul sau.

5. Ca in orice alta boala cu transmitere comunitara, igiena mainilor este cea mai importanta. Daca ne invatam copii inca de mici sa se spele pe maini dupa ce vin de la joaca si mai important, inainte de masa, sansele de a contacta boli contagioase scad foarte mult.

6. Cateva lucruri simple, pe care cei mici le pot invata prin repetitie si puterea exemplului, pot face o mare diferenta in transmiterea sau evolutia unei viroze. Aratati-le asadar copiilor cum sa tuseasca si sa stranute in batista sau in interiorul cotului; sa isi sufle nasul; sa nu imparta mancarea sau vesela cu ceilalti; sa se spele pe maini dupa ce merg la toaleta.

7. Un copil bolnav, dar care este activ, are un tonus bun si isi doreste sa faca diverse activitati recreative trebuie incurajat sa le faca, in confortul casei sau camerei sale.

8. Dupa orice forma de suferinta, corpul uman, slabit, are nevoie de timp si odihna pentru a se reface. Oferiti-le din plin, daca puteti. Niciun cadru didactic din lume nu va fi atat de neintelegator incat sa ceara reintroducerea foarte devreme in colectivitate. Copilul aflat in recuperare la domiciliu poate face activitatile si temele indicate de profesorii sai, in ritmul impus de starea lui de sanatate.

9. Daca starea de sanatate a copilului se inrautateste sau considerati absolut necesar, duceti-l la medic. Daca insa poate fi tratat acasa, in confortul si siguranta propriei case, este de preferat sa nu fie expus inutil altor surse de virusi, bacterii, stress si oboseala cauzate de asteptarea la camerele de garda sau sectiile de urgenta pediatrica.

10. Sunteti parintele copilului dumneavoastra. Il cunoasteti cel mai bine din intreaga lume si stiti cum reactioneaza in diverse situatii. Lasati instinctele si nu frica sau panica de moment sa va ghideze. In final totul va fi bine.

The world we really live in

/ Author / Scrie un comentariu

Este multa emotie zilele acestea si din pacate o mare parte din ea se va risipi in van. Viata va merge inainte ca si pana acum; pentru unii incet, schiopatand, pentru altii grabita, fara timp de greseli, pauze sau repetitii. Pentru ca totul este “repede” acum: se mananca repede, ne imbracam repede, gandim repede, mergem repede, ne crestem copiii repede, atat de repede! Si de multe ori ne oprim doar cand este mult prea tarziu… Le cerem imposibilul, pentru ei, de la varstele cele mai mici. Ii certam si ne dam ochii peste cap daca fac un “r” mai haios, ca si cum asta ar fi tot ce reprezinta ei. Ii grabim, mititei si minunati cum sunt, de dimineata pana seara. Si ei fac ce le spunem noi sa faca, doar suntem soarele si luna lor pe Pamant. Nu le ascultam glasul micut si gandurile, am vrea sa ii auzim vorbind cu vocea si ideile noastre. Le cumparam jucarii si telefoane sa ii tina departe de noi; doar suntem atat de ocupati! Le programam o existenta cat mai plina de activitati care ii departeaza tot mai mult de noi si ii face sa se simta tot mai singuri si mai abandonati. Nu ii invatam regulile jocului, insa vrem sa il joace la cel mai inalt nivel. Le cerem excelenta in toate pentru ca asta ni se pare ca le oferim cu toti banii castigati in miile de ore petrecute departe de ei. Le spunem prea putin ce ne uimeste si ce iubim la ei si mult prea mult ce nu fac bine. Ii mutam in case mai mari unde nu prea sta de fapt nimeni; pentru ca toti suntem foarte, foarte ocupati. Ii plimbam in masini puternice unde ar fi bine sa faca liniste, noi conducem si trebuie sa fim atenti la drum. Pana intr-o zi cand toata presiunea asta uriasa la care suntem supusi face ca ceva din universul nostru sa cedeze. Si ca un domino, dupa prima piesa doborata, incep sa cada toate celelalte. Si ne uitam socati la toate ramasitele din puzzle-ul nostru care ni se parea perfect construit si nu stim ce sa facem. Ce s-a intamplat? Unde am gresit? Doar totul era perfect si noi atat am putut face; eram atat de ocupati!

Gresim si le gresim copiilor nostri zilnic, din pacate… Nu ii vedem pe ei, cei care au nevoie de noi ca de aerul pe care il inspira. Ii vedem doar jucand un rol pe care l-am pregatit pentru ei. Sa il joace perfect, fara de greseala. Si ei il joaca cat pot de bine pentru ca au inteles ca nu pe ei ii acceptam si iubim neconditionat, ci rolul, masca. Doar ca intr-o zi machiajul se sterge si ii vedem pentru o clipa cum sunt ei de fapt. Unde noi i-am adus si impietrim si ramanem socati: asta nu e copilul meu! Unde e puiul meu iubit si minunat? Ce s-a intamplat cu el?…

Face rau, face cuiva rau pentru ca nu il mai poate tine in el, tot raul ala strans din greutatile resimtite si dupa multe strigate de ajutor neauzite. Dupa ani in care i s-a cerut poate prea mult; sa ia doar calificative maxime. Pentru ca ii trebuie la admitere, nu poate urma decat o facultate de top, nu poate avea decat o viata de top, pe care o va trai probabil singur. Deoarece nu a invatat sa traiasca confortabil cu el printre ceilalti fara acest rol de nota 10. Asta desigur daca are noroc si nu ii crapa inima inainte sa apuce sa isi traiasca efectiv viata aia de nota 10 planuita atat de minutios si cu atatia ani inainte.

Am folosit acest plural fara a avea pretentia de a vorbi in numele unui general. A fost doar o forma de exprimare pe care nu am dorit-o impersonala, pentru ca acest subiect nu este deloc asa.

Am avut o copilarie marcata puternic de ideologia socialista a anilor ‘80, in care totul trebuia sa fie uniform. Purtam uniforma, aceeasi pentru toti; ascultam toti acelasi discurs uniform. Rezultatele muncii cetatenilor patriei erau uniforme si poate ar fi trebuit sa si gandim cu totii aceleasi lucruri. Parintii mei au incercat sa ma scape de uniformismul asta si cred ca au reusit. Am ascultat si alte discursuri, si alta muzica si am fost deprinsa de mica sa gandesc pentru mine. Daca e ceva potrivit sa il asimilez, daca nu sa protestez. Sa ma vad exact cum si unde sunt si sa fac ce este potrivit pentru mine. De cand sunt eu parinte fac acelasi lucru: ma vad exact asa cum sunt si incerc sa dau familiei mele ce merita, nu doar ce mi-ar fi mie mai usor de oferit. Nu mi-as dori niciodata, desi probabil uneori fac asta, sa pun presiune pe ceilalti. Sa cer excelenta in locul fericirii si al multumirii de sine, al satisfactiei de a face lucrurile cat de bine se poate. De a vedea un copil bucuros ca a invatat ceva el singur sau ajutat de altii, ca poate face ce ii place fara oprelisti, atat timp cat nu face rau nimanui.

Un om fericit va darui fericire celor din jur. O va canta, desena sau va scrie despre ea. Ii va molipsi pe toti ceilalti cu ea. Nu va face rau si nu il va gandi, pentru ca nu stie ce este si nu are nevoie de el. Validarea lui, stiind ca a facut tot ce a putut el mai bine, ii este suficienta. Traim vremuri tulburi si greu de gestionat, pentru ca viteza cu care toate se schimba ne fac uneori imposibila adaptarea la noua realitate. Ne dorim ce este mai bun si mai bine, dar uneori nenorocirile pe care le credeam foarte departe de universul noastru patrund si aici. Si nu suntem deloc pregatiti sa le supravietuim.

Mi-as dori tare mult sa incetinim putin goana asta; sa ne imbratisam puii si sa le spunem ca sunt suficienti asa cum sunt ei. Ca ii sustinem cu tot ce putem si ca, daca se va intampla ceva rau, vom gasi din nou, cu totii, drumul spre lumina. Spre bine. Spre noi si tot ce ne face fericiti.

Mamaia

/ Author / Scrie un comentariu

Mamaia a fost mama din vacantele petrecute la tara. Era sotia bunicului meu matern, nu aveam nicio legatura de sange cu ea. Cu toate acestea, m-a iubit si m-a ingrijit ca si cum eram un pui de al ei. Era mereu vesela si plina de energie; stia sa ofere alinare, dar si sa invete un copilas nevoile si responsabilitatile unei gospodarii atat de mari.

Mamaia avea copiii si nepotii ei din prima casatorie; dupa moartea sotului ei s-a recasatorit cu tataia, care si el isi pierduse sotia, si ne-a “adoptat” astfel si pe noi, copiii si nepotii lui.
De mamaia imi amintesc mereu si mi-as dori sa mai fie in viata sa ma vada mama. Mama unui pui care este la fel de rebel si de hotarat sa isi urmeze drumul propriu, nu pe cel indicat de altii, cum eram si eu in copilarie…
Cu mamaia coseam, tricotam, ma rugam, gateam impreuna, faceam curat, mergeam la biserica sau cu caprele, lucram via si gradina. Munceam pamantul de la CAP, pamant care apartinuse inainte de colectivizare familiei bunicului meu.
Imi alegea mereu cele mai frumoase rochite in care sa ma imbrace, sa vada toti oamenii din sat ce nepoata are ea. Cand veneau si verisoarele mele, fetele baiatului ei, ne arata in mod egal aceeasi iubire si aceeasi daruire. Nu am simtit niciodata ca as fi prea mult sau prea putin pentru ea. Facea potiuni ”magice” din tot felul de plante si stia sa descante de deochi. Lucru extrem de util, pentru ca pe mine mereu ma “deochia” cineva…

Cu mamaia am fost in unica mea deplasare singura, fara parintii mei. Ne-am dus ca fetele la bai 🙂 Doar ca eu am facut un episod dragut de indigestie si nu cred ca a fost chiar vacanta pe care si-o imaginase ea.

Inainte sa plece, mi-a spus sa am grija de mama. Eram in clasa a 12-a, dar parca nu eram inca pregatita sa am eu grija de mama. La scurt timp, a plecat si tataia dupa ea. S-au dus acolo in ceruri amandoi, sa fie impreuna, cum au fost si acasa. Sa joace Tabinet si Septica si Toci, sa ne vegheze pe noi toti de acolo de sus.

Pentru mine, luna aprilie este si va fi mereu luna ei. O port strans in suflet si ii zambesc de aici, de unde am ramas sa o pomenesc si sa ii pastrez amintirea vie.

Sahul, jocul “rege”

/ Author / Scrie un comentariu

Se crede ca originea jocului de sah, a carui denumire provine de la cuvantul persan “shah” care inseamne rege, este in India de acum 1400 de ani. De acolo ar fi ajuns jn Mongolia, Rusia, Persia, Spania si Italia, cucerind incet intreaga planeta. Astazi este cel mai popular joc de strategie in doi jucatori din lume.

Sahul este un joc al mintii, al exersarii abilitatilor de planificare si adaptare continua la mutarile adversarului. Este un joc al nonculorilor, alb si negru. Poate fi un singur invins si un singur invingator. Nu este loc de negociere, linii neclare sau neintelegeri in acest joc. Necesita concentrare si rabdare multa, dorinta de a invata scheme noi si placerea de a-l juca. Caci joaca trebuie sa fie distractiva si sa iti placa sa te joci ore intregi fara sa te plictisesti.

Cand eram eu copil sahul clasic si varianta lui asiatica, sahul chinezesc, erau cateva dintre jocurile pe care le jucam in familie. Cand asezam piesele pe tabla, ma intrebam mereu cum o sa am oare rabdare pana la finalul partidei. Noroc de tata, castiga destul de repede, asa ca rabdarea mea nu era pusa la incercare prea des 🙂

Acum, in zilele noastre, cand sunt eu parinte, exista un univers de jocuri accesibile. Devine uneori o adevarata provocare sa le alegi pe cele mai potrivite pentru copilul tau, pentru serile de joaca in familie sau cu prietenii. Cu toate acestea, desi avem foarte multe jocuri de strategie acasa, pe masuta din living sta mereu cutia de sah. Copilul meu e pasionat de sah de cand era mititel. Mereu joaca cu albele si mereu trebuie sa castige ea 🙂 La inceput se supara cand ii luam piese de pe tabla si mai ales cand cineva ii lua “ligina”. Acum a mai crescut, odata cu ea a crescut si puterea ei de intelegere si de concentrare, asa ca uneori castiga ea. Lupta dreapta, pe meritul ei.

Asadar daca v-ati plictisit de cautat ouale ascunse de Iepurasul de Paste, ce ziceti de o partida de sah?

Habarnam

/ Author / Scrie un comentariu

Habarnam de ce tocmai despre aceasta colectie de carti vreau sa vorbesc azi. Adica e primavara si avem destule carti minunate si activitati dragute ce pot fi citite si facute cu cei mici. Este vacanta, pentru unii este Pastele, pentru altii va fi in curand. As putea scrie ceva despre asta, nu? Invierea Domnului, o data pentru catolici si protestanti, apoi inca o data pentru ortodocsi, oua si iepurasii de Pasti… De ce tocmai Habarnam?

Pentru ca unii eroi raman eroi generatii dupa generatii. Habarnam ne-a insotit in copilarie si acum, cand fiica mea l-a descoperit, traim inca o data toate aventurile simpaticului prichindel. Citim seara de seara impreuna cu ea volumele traduse in romana. Copilul si-a notat in Jurnalul de lecturi toate cele 5 carti citite; detalii si informatii din fiecare, desene cu prichindeii in diverse ipostaze, ce i-a placut cel mai mult. Eu intuiesc ce: faptul ca eroii fac greseli, invata din ele, experimenteaza, se cearta si se impaca, au experiente cu care ea se poate identifica. Si se pare ca nu au parinti care sa le impuna reguli. Sau sa ii trimita la culcare la ora 9, hraniti si spalati. Se pare ca acesti prichindei, fara varsta, fac ei singuri toate acestea. Probabil un terapeut sau psiholog priceput ar putea oferi o explicatie pentru faptul ca Nosov a ales ca in cartile cu Habarnam sa nu existe si parinti.

Exista numeroase indemnuri socialiste in carti, noi adultii ne-am amuzat remarcandu-le. Avea si egalitarismul asta impus “farmecul” lui.

Ca o concluzie, au fost cateva luni in care noi parintii am redevenit copiii anilor ‘80. Iar copilul a invatat despre tot felul de tincturi si solutii tehnice pentru diverse probleme la care speram sa nu fie nevoita sa apeleze. Desi insista ca acolo pe Luna mica de unde a venit ea lucrurile stateau uneori exact asa cum le descrie Habarnam si ca ea il intelege perfect si stie cat de grea a fost calatoria lui pe Luna…

Mama

/ Author / Scrie un comentariu

“M-a crescut mama in poala
Din leagan si pan’ la scoala
Zile-ntregi si nopti de-a randul
Mi-a vegheat somnul si gandul”

Si m-a mai crescut ceva ani si dupa scoala. De fapt cred ca inca mai cresc si acum. M-a crescut pe mine si a crescut si ea odata cu mine. Tinandu-ma de mana a invatat curajul si rabdarea si ca trebuie sa le dozeze dupa puterile si nevoile mele, nu ale ei. A invatat sa panseze rani si sa trateze inimioare mici si frante. A ras si a plans, s-a jucat si a citit impreuna cu mine cat de mult a incaput.

Mama este prima noastra plasa de siguranta si este singurul loc unde simtim sa ne refugiem la nevoie. Sau cand vrem o imbratisare si o vorba buna. Mama face totul sa para mai usor, desi tine pe umerii ei toate greutatile vietii.

Pentru mine mama este miros de frezii si unghii lungi, date cu oja rosie. O zana eleganta ce imi zambeste larg mie, puiul ei.

Cu mama incep si se sfarsesc toate, ea este Dumnezeul nostru aici pe Pamant. Fara ea nu am avea niciodata curajul sa infruntam lumea si sa ne bucuram cu adevarat de minunile ei. Mama este si mama si sotie si fiica; doctor sau inginer, bucatareasa, menajera, personal shopper si terapeut pentru inimi triste sau nu foarte curajoase.

Astazi este ziua Ei. Ii zambim in gand, daca nu suntem langa ea. Ii luam obrajii brazdati de timp in mainile noastre, ne uitam in ochii ei calzi si ii soptim dulce cel mai mare secret al nostru:

“-Te iubesc mama frumoasa, primul meu rai!”

Martisoare

/ Author / Scrie un comentariu

Februarie mai are doar cateva zile de impartasit cu noi, apoi iarna va fi oficial gata. Incepe luna martie, luna martisoarelor si florilor si declaratiilor de iubire.

Pentru copii sa faca martisoare poate fi o activitate tare simpatica. Si utila, martisoarele pot fi apoi daruite rudelor sau prietenilor, doamnelor importante din viata lor. Inca de cand a putut sa foloseasca foarfeca singura, eu si fiica mea avem aceasta traditie, de a confectiona in fiecare sfarsit de februarie martisoare. Avem nevoie de cateva coli de carton sau hartie mai deosebita, foarfeca, lipici, ata alba si rosie, flori din fetru sau carton, panglici, margele sau nasturi. Sau orice altceva ne indeamna imaginatia sa folosim si avem la indemana.

Rezultatele noastre de anul acesta: