Stick man

Unul dintre proiectele pentru vacanta primit de fiica mea a fost realizarea unui omulet folosind materiale naturale: bete, lana, fire din bumbac.

Am dat o mana de ajutor si eu, ocazie cu care am invatat sa facem noduri prin bucle mici, sa lipim si sa regandim strategii cand primul plan nu functioneaza.

Rezultatul a iesit binisor, am fost multumite de munca noastra. Cu o singura suparare si anume aceea ca batul folosit de noi pentru corp a fost prea mic pentru a putea lipi si niste ochisori omuletului nostru.

Originality

O prietena draga mi-a spus candva ca este dificil sa fim originali, toti avem parinti 🙂

Pe moment am absorbit informatia doar pentru scopurile artistice ale discutiei de atunci; nefiind parinte nu stiam cat adevar este in spatele acelor vorbe. Dar mai ales, cat de nedrept si uneori inevitabil este acest adevar.

M-am nascut si am copilarit in era egalitarismului si uniformismului socialist, inainte de 1989. Nu aveam, ca majoritatea copiilor din Univers, abilitati egal dezvoltate in toate domeniile. Imi placea sa inventez obiecte si jocuri si sa repar diverse chestii. Imi placeau cartile si citeam, pe limba mea sau mai tarziu, chiar si in limba romana. Eram activa si imi placea sa ma misc, sa experimentez si de aceea aveam mereu vanatai si julituri peste tot. Vorbeam toata ziua cu oricine avea timp sa ma asculte si cand nu gaseam un interlocutor real vorbeam cu fratele meu imaginar sau singura. Coloram foarte mult, dar nu ma pricepeam sa desenez, sa ilustrez. Oamenii pe care ii schitam urmau modelul

“linie, linie, punct si punct

linie, linie si-un rotund

doua linii si-o burtica

asta-i chipul lui Ionica”

Nici acum nu am evoluat prea mult la acest capitol, desi am urmat o facultate tehnica.

La scoala, pentru orele de desen, mama si tata imi faceau uneori temele. Lucrarile lor erau atat de frumos executate, incat unele au fost expuse si pe holurile scolii. Nu mica ii era mirarea profesoarei mele de desen ca la ora ei mazgaleam niste linii si pete de culoare, iar acasa ma transformam intr-un mic pictor foarte talentat.

La ora de lucru manual ni s-a cerut sa facem o harta a judetului nostru, pe care sa fie evidentiate cele 4 orase. Bunicul mi-a facut o harta in adevaratul sens al cuvantului: avea rama din lemn si in dreptul oraselor pusese beculete, ce erau conectate la o baterie prinsa pe spatele hartii. Arata fabulos! Ma intreb si acum ce o fi crezut profesorul meu; ca bunicul are talent si multa pricepere, desigur! Dar eu? Unde eram eu, imaginatia si priceperea mea in toata povestea asta? Lucrurile mergeau in aceeasi directie si la literatura sau matematica, lucru de altfel comun printre familiile cu copii scolari din anii ‘80.

Tara ne dorea egali, in uniforme si pricepere si daca nu reuseam singuri, era musai sa fim ajutati. Esecurile acestor cutume nationale s-au vazut si in cazul meu, cand nu am luat notele necesare pentru a fi admisa in cea mai buna clasa a celui mai bun liceu din oras. Si nu pentru ca era ceva in neregula cu mine, ci, aveam sa descopar abia acum, dupa 30 de ani, ca priceperea mea erau vorbele, povestile si nu matematica sau fizica. Desi am inceput si terminat cu nota maxima o facultate tehnica, pasiunea mea este si va ramane mereu scrisul, povestitul:)

Ai crede ca invatand din acest trecut, adulti si parinti fiind, le dam acum copiilor nostri ocazia sa fie originali si creativi. Dar nu se intampla mereu asta.

Anul acesta in scolile de stat din Romania s-a organizat pentru prima oara evenimentul “Saptamana verde”. Copilul meu a avut de facut cu aceasta ocazie primul lui proiect 3D, cu tema “Circuitul apei in natura”. Sunt de fel o fire creativa si practica si de cand fiica mea era mica, am incercat sa o expun la cat mai multe activitati si experimente practice. Ii place foarte mult sa creeze si sa construiasca, sa imagineze lumi si scenarii si jocuri foarte interesante. O parte din lucrarile ei le-am “expus” si aici si cred ca pentru varsta ei este un creator priceput, asa cum se intituleaza 🙂

Stia deja ce reprezinta circuitul apei in natura, il desenase, dar acum trebuia sa fie o lucrare in relief. Am ales cateva idei de proiecte usoare gasite pe Pinterest, proiecte pe care m-am gandit ca le poate face singura. A ales ca relieful lucrarii ei sa fie dat de plastilina. Si-a terminat proiectul in cateva minute, l-a fotografiat si trimis pe mail invatatoarei ei, dorea sa fie prima care isi termina tema 🙂

Mirarea mea cand am vazut expuse pe holurile scolii lucrarile colegilor ei de clasa a fost imensa! Cutii perfect taiate, lipite si colorate, mici elemente de natura, scris impecabil, cu litere trasate intai in creion grafic. Lucruri pe care un copilas de 8 ani nu le poate face singur, dar care aduc fala si mandrie cadrelor didactice si scolii. Aveam sa descopar ca, 35 de ani dupa, societatea inca iubeste uniformitatea, in imbracaminte si realizari.

Ce vor simti acei copilasi cand lasati sa isi expuna singuri idei si realizari nu vor putea face asta la nivelul lucrarilor in care au fost ghidati si ajutati de adulti? Cand miile de ore de meditatii poate nu le vor garanta un loc la liceul dorit? Si cand, la 17-18 ani, deja epuizati de tot efortul de pana atunci, vor realiza ca nu urmeaza un profil pe placul lor? Ca nu acelea sunt abilitatile lor deosebite si ca sunt talentati in cu totul alt domeniu? Ce ii ramane de facut unui copilas care realizeaza prin forte proprii un lucru deosebit, insa nu la fel de apreciat ca lucrarea spectaculoasa a unui coleg ce a beneficiat de ajutor? Cum stie el sa se raporteze la acele frustari si sentimente? Putem noi adultii sa il ajutam sa navigheze acele ape tulburi si periculoase pentru viitorul lui emotional?

Copilaria, macar aceasta timpurie, presupune joaca si prietenie. Nu competitie si intreceri pentru premiul de cine este cel mai cel. Nimeni nu este, fiecare copil are talentul lui si abilitatile sale naturale, cu care se naste. Mi-as dori sa vad cat mai multi copii lasati sa isi traiasca liber copilaria, fara a fi impinsi sa performeze doar de dragul adultilor. De teama de a nu fi de ajuns sau de a pierde afectiunea celor dragi. Mi-ar placea sa ascultam mai mult glasul lor decat pe cel al satului, al programei. Oare mai putem face asta? Este atat de greu sa mai fim originali?

Antoine de Saint-Exupery

Ce este un baobab? Cati baobabi ati vazut pana acum? Dar mai ales, cat de incet creste un baobab? Si cat de greu este sa ai grija de o planeta? Chiar daca e una tare mititica…

Ce este un baobab stiu 🙂 si cred ca avem unul, mititel tare. Vi-l arat imediat. Arata asa de peste 15 ani, ceea ce ma face sa concluzionez ca tare greu va creste mare. Cand l-am adus acasa, in 2005, avea 10 cm inaltime, un trunchi din care rasarisera 3 frunze si mi s-a spus ca ar fi un cactus :)) Dupa primii 5 ani de viata cu noi, un cuplu, a decis ca nu mai vrea sa fie singurel si din trunchi s-au desprins cele doua ramurele . Si cate 10-12 frunze. Si acum arata asa…

Ati ghicit 🙂 astazi celebram nasterea celui ce a incercat sa ne faca sa vedem viata asa cum este: frumoasa si delicata, greu de ingrijit, dar cu rezultate uimitoare: iubire si intelegere. Este tatal Micului print, autorul Zborului de noapte si al Curierului de Sud, unicul si inegalabilul Antoine de Saint-Exupery. S-a nascut intr-un an rotund, intreg: 1900. Din nefericire nu a apucat sa isi traiasca intreaga viata, ci doar prima parte. Au ramas in urma lui zeci de zboruri neluate, sute de povesti nespuse. Dar atata cat a fost, viata lui a fost plina.

Micul print este si va ramane mereu una dintre cele mai cunoscute si apreciate povesti universale. Povestea unui mic omulet, ce traieste pe cea mai micuta planeta din Univers si are grija cu atata devotament de ea. Si de floare. Si de oaie…

Desi considerata carte pentru copii, natura autobiografica este usor de sesizat printre randuri. Si este normal sa fie asa, toti autorii buni scriu ce stiu ei mai bine. Se “scriu” pe ei, pe cei dragi lor, franturi din propria viata. Floarea pe care o ingrijeste micul print, cazut pe Pamant de pe un asteroid ( Saint-Exupery tocmai traise “caderea” Frantei din Al Doilea Razboi Mondial) poate fi interpretarea preaiubitei lui sotii, Consuelo.

Pentru cititorul pasionat, cartea ramane un valoros tezaur de mesaje fundamentale despre viata. Despre intalnirile care ne transforma si ne responsabilizeaza; ne leaga pe vecie. Despre importanta rutinelor si a prezentei in tot ce facem si lasam celorlalti. Altfel, buruienile ignorantei si ale confortului personal ar napadi pana si cei mai rezistenti trandafiri.

Cateva imagini din editia Pop-up aparuta la editura Rao si cateva din exemplarul meu de colectie, aparut la Gallimard in 1946. Mandria mea si a bibliotecii familiei. Pe care nu as fi avut-o daca cineva drag nu ar fi avut grija de ea pana a ajuns la mine.

Domnita mea, mare pasionata de planete fel de fel si aventurile Micului print, a dorit sa il deseneze asa cum il vede ea; pe Luna 🙂 si a rugat sa va arat si desenul ei…

Enjoy!

Game children play: choosing a book

N-am cunoscut om mare sau mic sa nu ii placa joaca 🙂 Unul dintre jocurile de care nu ne mai saturam este “Alege ce carte citim in seara asta”. Cum ce joc e asta? Nu il jucati si voi? De vreun an si ceva, cand chiar suntem in pana de idei sau vrem sa ne surprindem, jucam jocul asta. Biblioteca copilului are 3 sectiuni, fiecare cu cate 5 rafturi. Pe cele de sus le poate alege doar un parinte. De obicei nu se intampla asta 🙂

Regulile jocului sunt urmatoarele: un jucator alege un numar de la 1 la 3 si astfel se alege sectiunea. Apoi alege un numar de la 1-5 si se alege astfel raftul. Apoi se face pauza, pentru ca cineva numara cartile de pe raftul respectiv. La final se alege stanga sau dreapta si rezulta cartea serii. Asa am aflat si noi cate carti stau cuminti in biblioteca: cam 1025 🙂 In ritmul asta, in cativa ani ne mutam si de aici…

Aseara eu am ales cartile, iar ea a tot numarat. Asadar s-au recitit a nu stiu cata oara cartile din imagini. In dreptul meu pot spune ca atunci cand aleg eu cartea este mereu cea de la numaratoare. In dreptul ei nu stiu ce sa spun, prea citim mereu preferatele ei 🙂

La adapostul cartilor

Dragi copii, sa va spun un secret: in carti veti gasi mereu un sprijin! Da, da, asa este! Ele mereu va ofera porti larg deschise catre lumi minunate si neimaginate. Cartile adapostesc de necunoastere si incultura; va ajuta sa cresteti mari prin fortele voastre launtrice. Sa ganditi cu mintea voastra si sa vedeti cu ochii vostri. Sa duceti mai departe povestile spuse de voi sau pe ale celorlalti din universul vostru.

Cartile adapostesc de vreme rea, suparari si furtuna. Si uneori adapostesc si protejeaza bine intre copertile lor lucrul vostru cel mai de pret: joaca 🙂

Oamenii care traiesc printre noi – Domnul P.

Acum fix 8 ani, cand am decis ca parcul din apropierea casei este o zona sigura pentru bebelusul meu de cateva luni, l-am cunoscut pe el, pe domnul P. Am ajuns inaintea lui in parc si m-am asezat pe banca lui, fara sa stiu ca este singura banca din parc pe care se aseaza. Peste cateva minute a ajuns si el; imi tot indica ceva, sa ma mut in dreapta, pentru ca in stanga e locul lui. Am considerat atunci o chestie exagerata toata tarasenia si am plecat. Cateva zile dupa acest episod l-am ignorat pentru ca eram inca, in nestiinta mea, suparata pe el. Cum sa alungi de pe o banca dintr-un parc public o mamica si bebelusul ei? Nu se face asa ceva!

Timpul a trecut; zi dupa zi ne intalneam dimineata in parc, eu cu Manduca si copilul in ea, el stand pe banca lui. Cineva mi-a povestit ca a avut un accident si ca se exprima si se deplaseaza mai greu. Insa asta nu il impiedica sa vina in absolut fiecare zi in parc, la banca lui. Am fost sa il salut dupa ce am aflat si i-am spus ca imi pare rau ca m-am asezat pe banca lui. Mi-a zambit larg si mi-a facut semn sa ma asez langa el. M-am emotionat si simteam gust de plans in cerul gurii. I-am aratat Manduca si copilul care atipise in ea si i-am spus ca trebuie sa mai merg, daca ma asez, copilul se va trezi…

Au trecut 8 ani de cand domnul P. face parte din viata noastra, a comunitatii noastre. Toti copiii si toti bunicii si parintii care vin dimineata in parc il cunosc si il saluta; se aseaza langa el sa schimbe o vorba. Domnul P. este al nostru al tuturor si noi toti suntem cumva ai lui. Le zambeste tuturor, absolut toti copiii care il intalnesc au o interactiune cu el, din propria lor dorinta. Copilul meu se opreste in fiecare zi cand vine de la scoala in parc, la banca domnului P. pentru a da mana cu el. Si a ii povesti desigur toate chestiile interesante pe care le-a facut la scoala.

Domnul P. are rutina lui si banca lui. Are traseul pe care vine in fiecare zi in parc si are traseul de intors din parc. Nu poarta ceas; stie cand este timpul sa plece acasa dupa pozitia in care cade umbra unui anumit copac pe trotuar, in fata bancii pe care sta. Toata pandemia nu a purtat nici macar o zi masca de protectie. Cand ne vedea pe noi cu ele, mai ales pe fiica mea, se supara si imi facea semn sa i-o dau jos. Degeaba ii explicam ca exista o lege si ca nu avem voie sa stam fara ele, mereu se intrista.

Acum cateva luni, intr-o zi ploioasa nu a venit in parc. Nici a doua zi pe banca lui nu statea nimeni. Un sentiment amestecat m-a cuprins: daca a patit ceva domnul P.? Si eu nici macar nu stiu unde sta, cum il cheama sau pe cine as putea intreba despre el.

A treia zi am zarit din departare o silueta cand am ajuns mai devreme decat de obicei in parc; era el! L-am intrebat daca patise ceva; mi-a aratat umbra si apoi ceasul meu. Nu am inteles. Apoi a facut un semn rotund: se schimbase ora si acum “umbra” ajungea mai devreme in fata bancii! De aceea nu il mai intalnisem in ultimele 3 zile, el pleca cu o ora mai devreme… Sentimentul acela de usurare ca un om absolut strain de mine si de familia mea este bine a fost ca o gura de aer proaspat ce parca imi fusese interzis pret de cateva zile. Am realizat atunci puterea fantastica a conexiunii dintre noi. Doi oameni care se vad zi de zi de 8 ani. Doi oameni care nu stiu nimic unul despre celalalt si a caror existenta este totusi legata. Acolo in parc, pe banca lui suntem vechi prieteni.

Stiu ca la un moment dat domnul P. nu va mai veni in parc. Si desi stiu asta, nu sunt deloc pregatita sa dau piept cu acea zi. Imi voi spune atunci ca iar s-a schimbat ora si umbra copacului cade acum altfel. Si ca poate ar fi fost bine sa il intreb mai demult daca nu ar vrea sa poarte ceas. Sa mai stea un pic printre noi, pe banca lui…

Ziua bicicletei

Am onorat si anul acesta ziua bicicletei si am dat o tura prin oras. Nu erau foarte multe biciclete; poate stateau cuminti acasa sau poate plecasera la plimbare mai departe, prin munti si vai. Pe o plaja calda cu nisip auriu.

Am avut norocul sa gasim la Bookfest o minunata ilustratie ce apartine unei ilustratoare din Romania, Roberta Berezoschi. De fapt fiica mea a ales-o de la standul Clubului Ilustratorilor Romani. Poate va inspira sa faceti o plimbare cu bicicleta, macar una imaginara.

Mica sirena

O traditie de 1 Iunie inceputa acum cativa ani este urmarirea la cinematograf, in familie, a unui film pentru copii nou aparut.

Anul acesta alegerea sarbatoritei a fost Mica sirena. Stia de aparitia lui inca de pe 25 mai, ne spune zilnic sa mergem sa il vedem. Si am mers. Filmul, un fir de magie impecabil. Aventura de a ajunge acolo si inapoi acasa, o alta forma de magie. Urbana, de data asta. Partea buna a fost ca in afara unei singure fetite care tusea, restul ocupantilor salii pareau sanatosi. Mare multumire!

Dupa insistentele protagonistilor “actori” pentru a se intampla marele sarut ( un fel de “pup-o ba”mioritic) cei doi chiar se saruta. Moment in care intreaga sala a inceput sa aplaude.

Ce a uimit: rasa mixta a protagonistei principale si faptul ca si aici, ca in alte recente productii cinematografice, exista o regina cu culoarea pielii neagra.

Probabil filmul in engleza este de preferat: sa il auzi direct pe Javier Bardem si sa asculti cantecele in varianta originala. Si cele in romana au fost in regula, copilul le fredoneaza inca si astazi.

Productia 3D, dar uneori pe alocuri nu prea 🙂

Magia insa a existat; am simtit-o si a meritat toate experienta. Anumite peisaje prezentate jn film, deosebite. Jocul actorilor de asemenea.

Asadar nu imi ramane decat sa va recomand o vizita la cinematograf si sa o vedeti pe Mica sirena, varianta 2023.

Enjoy!

Top Bookfest

O sa scriu astazi ultimele randuri dedicate Salonului de carte Bucuresti 2023; am lasat la final ce este cel mai important; cireasa de pe tort, crema cremelor, topul stabilit de cititorul meu preferat. Deja a citit sau macar a rasfoit toate cartile pe care le-a cumparat. O parte din ele au fost citite chiar acolo, deja ele sunt favorite. Altele s-au citit acasa, in confortul canapelei si in bratele parintilor. Si animalutele de plus au ascultat povestile si “s-au uitat” atente pe ilustratii.

Este fascinant pentru mine sa vad cum carti cu care eu nu rezonez devin instant favoritele micului cititor de 8 ani si un pic. Vede detalii si intelege semnificatii care mie, grabita sa termin de rasfoit cartea, imi scapa uneori. Preferatele ei nu sunt alese in functie de cat de celebru este autorul sau ilustratorul. Emotia transmisa de ilustratie si de firul povestii o atrage spre a reciti cartile preferate; eventual comicul de situatii si amuzamentul ( aici incadram aventurile lui Spongebob sau pe cele ale lui Bluey si familiei ei). Ea nu admira carti in functie de topurile alcatuite de adulti din lumea mare; isi face singura preferati dupa gusturile ei.

Un prim castigator este “Chien bleu” de Nadja. Nu stie sa citeasca in franceza, a fost extrem de incantata si uimita ca eu am putut sa ii citesc toata povestea. Simpatic a fost ca incerca sa ma ajute de fiecare data cand faceam o pauza mai mare. “-Unde ai ajuns mami? Arata-mi, te ajut eu!” Foarte frumoasa povestea cu Spiritul padurii si cu micuta Charlotte si prietenul ei albastru. Ilustratia desavarsita!

O alta intrare in top, tot din lumea canina, “Hot dog” de Doug Salati, carte castigatoare a medaliei Caldecott in 2023. Si copilul si tatal lui au fost tare incantati de carte… eu mai astept sa “grow on me” 🙂

“Toti sunteti preferatii mei”, o carte duioasa despre prietenia adevarata a placut tare mult si ea. Si “Casuta” Virginiei Lee Burton. I-am povestit ca si casuta bunicilor mei ramasese singura printre blocuri ce se tot ridicau in juru-i. Pana cand si in locul ei s-a ridicat unul. Noroc de finalul fericit al cartii si al casutei care si-a “recladit” viata in afara marelui oras.

Benzile desenate cu Spongebob, o alta desfatare! A doua carte a seriei, “Aventurieri marini, uniti-va!” este deja citita, atat de mult a captivat.

Domnul Paie, ilustrat de Fratii Fan, imparte un loc pe podium cu piratii lui Mauri Kunnas. Toti! Si cardurile “Sunt imbatabil” sunt rasfoite zilnic; estimez ca le stie deja toate intrebarile si ordinea lor pe pagina; pardon, in inghetata 🙂

Cam asa a fost si inca mai este experienta Bookfest 2023 pentru noi. Ne simtim minunat printre carti si povesti frumoase; ne-am facut prietenii noi si le-am onorat pe cele mai vechi. Cartile raman prieteni de nadejde in marea de incertitudini, schimbari si nesiguranta prin care navigam zilnic. Pana cand vom fi indeajuns de puternici incat niciun val de-al ei nu ne va putea darama.