O sa scriu astazi ultimele randuri dedicate Salonului de carte Bucuresti 2023; am lasat la final ce este cel mai important; cireasa de pe tort, crema cremelor, topul stabilit de cititorul meu preferat. Deja a citit sau macar a rasfoit toate cartile pe care le-a cumparat. O parte din ele au fost citite chiar acolo, deja ele sunt favorite. Altele s-au citit acasa, in confortul canapelei si in bratele parintilor. Si animalutele de plus au ascultat povestile si “s-au uitat” atente pe ilustratii.
Este fascinant pentru mine sa vad cum carti cu care eu nu rezonez devin instant favoritele micului cititor de 8 ani si un pic. Vede detalii si intelege semnificatii care mie, grabita sa termin de rasfoit cartea, imi scapa uneori. Preferatele ei nu sunt alese in functie de cat de celebru este autorul sau ilustratorul. Emotia transmisa de ilustratie si de firul povestii o atrage spre a reciti cartile preferate; eventual comicul de situatii si amuzamentul ( aici incadram aventurile lui Spongebob sau pe cele ale lui Bluey si familiei ei). Ea nu admira carti in functie de topurile alcatuite de adulti din lumea mare; isi face singura preferati dupa gusturile ei.
Un prim castigator este “Chien bleu” de Nadja. Nu stie sa citeasca in franceza, a fost extrem de incantata si uimita ca eu am putut sa ii citesc toata povestea. Simpatic a fost ca incerca sa ma ajute de fiecare data cand faceam o pauza mai mare. “-Unde ai ajuns mami? Arata-mi, te ajut eu!” Foarte frumoasa povestea cu Spiritul padurii si cu micuta Charlotte si prietenul ei albastru. Ilustratia desavarsita!
O alta intrare in top, tot din lumea canina, “Hot dog” de Doug Salati, carte castigatoare a medaliei Caldecott in 2023. Si copilul si tatal lui au fost tare incantati de carte… eu mai astept sa “grow on me” 🙂
“Toti sunteti preferatii mei”, o carte duioasa despre prietenia adevarata a placut tare mult si ea. Si “Casuta” Virginiei Lee Burton. I-am povestit ca si casuta bunicilor mei ramasese singura printre blocuri ce se tot ridicau in juru-i. Pana cand si in locul ei s-a ridicat unul. Noroc de finalul fericit al cartii si al casutei care si-a “recladit” viata in afara marelui oras.
Benzile desenate cu Spongebob, o alta desfatare! A doua carte a seriei, “Aventurieri marini, uniti-va!” este deja citita, atat de mult a captivat.
Domnul Paie, ilustrat de Fratii Fan, imparte un loc pe podium cu piratii lui Mauri Kunnas. Toti! Si cardurile “Sunt imbatabil” sunt rasfoite zilnic; estimez ca le stie deja toate intrebarile si ordinea lor pe pagina; pardon, in inghetata 🙂
Cam asa a fost si inca mai este experienta Bookfest 2023 pentru noi. Ne simtim minunat printre carti si povesti frumoase; ne-am facut prietenii noi si le-am onorat pe cele mai vechi. Cartile raman prieteni de nadejde in marea de incertitudini, schimbari si nesiguranta prin care navigam zilnic. Pana cand vom fi indeajuns de puternici incat niciun val de-al ei nu ne va putea darama.
Invatamantul este inca in greva pe meleagurile mioritice. O greva moderna, in care unii dascali isi tin in continuare orele iar altii participa efectiv la actiunile de protest si nu merg la clasa. O greva a tuturor lipsurilor din ultimii 18 ani, care se pare ca nu mai puteau continua asa, nespuse si mai ales fara a fi cerute de pe pozitii de forta. Copiii sunt singurii perdanti ai acestei situatii fara de precedent pentru multi dintre ei. Unii stau acasa, altii merg la scoala; sau la after sau la bone si bunici. Unii se pregateau de examene importante si acum, debusolati si nedumeriti, asteapta. Cumva greva sindicatelor din invatamant le pericliteaza situatii si proiecte pentru care se pregatesc de foarte mult timp, foarte serios. Nu stiu cat de serios privesc si dascalii lor aceste realitati; pentru ei personalul este acum pe primul plan. Sa li se accepte revendicarile. Altfel nu se mai poate.
Copilasii mai mici simt lipsa “mersului la scoala”. Pentru ei doamna invatatoare si colegii sunt inca prilej de revedere, bucurie si activitati placute facute impreuna. Orice plan facut pentru aceste zile si saptamani s-a naruit si s-au gasit in loc solutii de rezerva.
Ar fi foarte incorect si mai ales neadevarat sa spun ca nu imi place sa petrec timp cu fiica mea. Sa lenevim in pat dimineata, sa o adulmec, cu ochii inchisi, sa ii simt mirosul. Mirosul ei de pui, puiul meu. Sa ii soptesc un secret si ea sa il ghiceasca. Sa ne pregatim una alteia micul dejun sau o gustare. Sa ne jucam, sa coloram, sa cantam ( mai mult ea) si sa descoperim nuante si culori noi vietii. Imi place la nebunie sa stau cu ea, sa facem lucruri pe care nu le-am mai facut sau pur si simplu sa vorbim. Sa imaginam aventuri.
Sa rontaim ceva si sa ne uitam la un film amuzant. Pe care eventual l-am mai vazut de cateva ori si stim exact toate secventele distractive. Sa facem ce vrem noi, libere pret de cateva ore nepretuite.
Dar imi place ca fiica mea sa stea si cu alti oameni si cu alti copii. Sa experimenteze lucruri si emotii si impreuna cu ei. Sa ii fie viata un tot, un intreg neciobit.
Pentru 1 Iunie si-a ales cateva seturi de colorat si desenat si multe, multe carti. A avut noroc si au ajuns in avans, asadar ne bucuram deja de ele. Incercam sa ne facem timp zilnic sa citim o carte noua, sa facem o activitate diversa de toate cele de ieri si de alaltaieri. Si tot asa, un pas inaintea celuilalt. Fara sa ne grabim prea tare. Asteptand. Dar si traind asteptarea si incertitudinea asta, pentru ca sunt zile si ore si clipe din viata noastra. Si timpul nostru este pretios si ireversibil. Nu putem permite ca revendicarile unor categorii profesionale si planurile lor personale sa ne rapeasca ce avem mai de pret acum. Si atunci asteptam cat de frumos putem noi. Si e bine si soare si cantec de pasarele. Adiere de vant si miros de vacanta. Si ne pregatim de sarbatoare…
Ce faci cand copilul tau se trezeste dimineata, mai zaboveste in pat cat sa citeasca ultimele carti luate cu 2 zile inainte de la targ si apoi te anunta ca ar vrea sa mai mearga la “locul acela cu multe carti”? Ce sa faci? Te bucuri in sinea ta si te duci iar la Bookfest.
A vrut mai intai sa isi reintalneasca “prietenii”. Copiii au chestia asta, dupa ce relationeaza cu cineva foarte bine, il considera deja prieten. I-am explicat ca nu sunt chiar prietenii ei, ci niste adulti tare draguti. Erau ocupati cu alti copii prietenii ei, asadar a mers sa isi cumpere niste carti. Un stand pentru copii, unul de oameni mari; asta a fost regula.
Prima oprire Pandora, de unde si-a ales putina culoare si un “sausage dog”. Inteleg cum Doug Salati l-a ilustrat pe Tomie DePaola; insa cum a primit medalia Caldecott pentru acest catelus inca mai am de studiat…
Apoi am luat si ultima balena, daca tot cumparasem si ultimul urs data trecuta.
Urmatoarea oprire, a mea, Curtea Veche Publishing si Stefan Caltia.
Apoi standul editurii Seneca, care tocmai a lansat si a doua carte ilustrata de Olga Grebennik. Copilul a intrebat de ce nu au si biscuiti. Cartea nu am luat-o. Este insa prima oara cand ii intalnim la targ si ne-am bucurat sa ii vedem acolo.
De la editura Frontiera am luat cea de-a doua aparitie a Marinei Debattista, “Intr-un bar din Zanzibar”. Pentru ca ne plac versurile si colajele ei si pentru ca nu stiam ce este un silen si acum vom sti.
De la Clubul ilustratorilor romani am ales fiecare cate o ilustrata. Si Invizibil, fratele fiice mele, cum ar veni tot copilul meu, a ales una. Ocazie de amuzament cu minunata Irina Dobrescu, ce sigur stie mult mai multe despre Invizibili, doar i-a ilustrat asa frumos!
De la standul Frantei am plecat nu cu Pif sau Rahan, cum mi-as fi dorit, ci cu cele 3 carti alese de copil: Nadja Chien Bleu, Quentin Greban Un petit besoin urgent! si Le voyage de grand ours Nadine Brun-Cosme. Faptul ca sunt animalele ei preferate o fi inclinat balanta achizitiei? Sau domnisoara super draguta care si-a facut timp sa discute cu fiica mea in engleza despre carti si pirati si chestii importante.
La final si-a reintalnit si prietenii, au mai discutat si colorat si apoi a venit vremea sa plecam. Ne va lipsi cu siguranta energia de acolo pana in noiembrie.
Astazi a fost o zi mai animata, mai multi vizitatori si mai ales mai multi copii. Copii veniti sa vada carti, sa le cumpere; sa asculte povesti, sa deseneze sau sa coloreze. Sa se joace, sa fie impreuna. Sa fie copii.
Nu stiu cat de reprezentative sunt alegerile noastre; important este ca prezentarea lor a fost facuta impartial, nu am absolut nicio colaborare sau forma de interes cu nicio editura, alta decat cea generata de relatia iubitor de carte- publisher. Am incercat sa scot in evidenta doar ce ne-a placut, binele; pentru cealalta extrema sunt destui cei ce vor gasi ceva de spus. Ce mi s-a parut insa de neacceptat, in toata marea pestrita de carti, a fost calitatea la care au fost prezentate cele cateva carti care chiar puteau iesi perfect. Si halucinantul lait motiv al lui “nu stim pretul, abia au ajuns” sau “nu stim care sunt toate noutatile, avem foarte multe”; sau “noile aparitii sunt asta si asta si inca una, da’ nu o avem, ceva cu o vaca parca”. Si tot dezinteresul total al unora fata de noi, cititorii. Cei ce le cumpara cartile, le citesc povestile. Ca doar pentru noi cititorii le tiparesc, nu?
Am prezentat anterior ultima aparitie de la Humanitas, Aventurile lui Mac. Mi s-a atras atentia atunci asupra calitatii ilustratiei. Da, confirm si eu ca nu e bine deloc ce s-a printat acolo. Aceeasi senzatie de disconfort am avut-o si la ilustratia de la “Regele Babar”. Poate mi se pare doar mie, dar ochiul nu poate privi mult timp toti elefantii aceia.
Mergeti la targ, lasati copiii sa isi aleaga o carte, poate doua. Cat de rau pot gresi? In viata, ca sa poti separa graul de neghina, trebuie sa stii cum arata si unul si celalalt. Enjoy!
Dupa cum probabil stiti, in perioada 24-28 mai 2023 va avea loc la Romexpo Salonul International de Carte Bucuresti, editia 2023, invitat de onoare anul acesta fiind Italia. Pentru ca mai este putin timp pana atunci, mi-am facut deja temele; am intrat pe site-urile editurilor importante, am studiat oferta ultimelor titluri aparute si am comandat cateva titluri pe care le doream in biblioteca. Astept cu nerabdare vizita la targ, unde sper sa gasesc si alte surprize. Aparitii ce nu se regasesc in oferta actuala a editurilor, intalniri cu oameni deosebiti si carti fara pereche. Sa ma incarc de la energia pe care nu o poti resimti decat plimbandu-te printre standurile cu carti, care parca stau cuminti si asteapta sa le rasfoiesti, sa faceti cunostinta. Vizita la targ este in primul rand un gest de respect si onorare a muncii celor care activeaza in acesta industrie greu incercata in ultimii ani, nu doar din considerente economice, ci din pacate si culturale. In 2023 au aparut in Romania cele mai putine carti pentru copii fara pereche din ultimii 8 ani. Este o tendinta observata si la nivel mondial, piata de carte pentru copii sufera foarte mult. Ilustratia migreaza halucinant de mult catre digital, ai senzatia ca imaginile din carti sunt printscreen-uri din seriale de desene animate sau filme pentru copii. Personajele parca nu mai au identitate, nu mai sunt unice. Sunt foarte putini ilustratori care mai lucreaza “de mana”, in creion si acuarela. Este mai usor sa realizezi totul digital, desigur; mai ales acum cand AI poate scrie, desena sau face muzica si arta fotografica la fel de bine ca un artist real. Dar asta nu inseamna ca poate sa si transmita aceeasi emotie. Multe povesti parca nu mai au miez, nu mai sunt intamplari obisnuite din viata cotidiana a unor copii universali, asa ca al meu sau ca al vecinilor; acum personajele au in general puteri paranormale si fac chestii iesite din comun, multe prea violente. Si parca toate povestile ofera solutii magice la problemele momentului: rasism, agresiune, singuratate, anxietate, lipsa de curaj si de exprimare a propriilor opinii si emotii.
Dintre putinele titluri fara pereche aparute in 2023, am pregatit o selectie din oferta fiecarei edituri. Cu siguranta unele titluri nu se vor regasi aici, fie pentru ca mi-au scapat, fie pentru ca nu am rezonat cu ele. M-am gandit ca acest demers al meu ar putea fi de folos cand va pregatiti listele de cumparaturi pentru Bookfest. Enjoy!
Voi incepe cu Editura Cartea Copiilor, care, ca de obicei, are cea mai mare selectie de titluri de carte ilustrata pentru copii. Despre “Pluta” stiam inca de la Gaudeamus ca va aparea. Mare bucurie, iubim ilustratia lui Jim LaMarche! Pluta este, din punctul meu de vedere, cea mai frumoasa carte pentru copii aparuta in 2023 in Romania. Cartea arata impecabil, traducerea la fel, doar ii apartine lui Florin Bican. “Ziua Copilului in satul Harmalaia” este o alta surpriza placuta si potrivit aleasa pentru aparitie, doar se apropie 1 Iunie. Copilul deja ii stie pe zurbagii din Noisy Village si a stat cuminte sa citeasca singura primele 7 pagini. Apoi a intrebat daca poate termina ea ilustratiile pe care “a uitat domnul sa le coloreze”. I-am zis ca domnul este de fapt o doamna si ca ii poate scrie sa o intrebe. Desi eu nu mi-as permite sa o deranjez pe Ilon Wikland cu astfel de intrebari, cred ca fiica mea da …
Pentru ca imi place foarte mult cum ilustreaza Beth Krommes si imi doream de mult sa avem cartile ei, le-am comandat, desi copilul meu a cam depasit grupa de varsta recomandata. Le-am luat si pentru mine; si apoi arta adevarata este pentru toate varstele, nu te saturi niciodata sa o privesti. Sa descoperi cum, cu o tehnica ce pare simpla, poti crea ilustratii atat de graitoare si de complete.
Despre “Podul copiilor” va pot spune ca este intr-adevar o aparitie de exceptie. O carte album de arta, tesut cu o poveste impecabil scrisa. Mi-as dori sa ajung in Italia din nou, sa pot vizita micul sat Sarmede si toate operele artistului Stepan Zavrel. Si cumva, dand paginile cartii, mi-am dorit ca cineva inzestrat cu un astfel de talent sa il fi ilustrat si pe Creanga…
De la editura Frontiera va recomand “Vine tata, cu pasii lui de urias”. Mai ales daca v-au placut cartile cu Lupul cel mare si Lupul cel mic sigur o veti indragi si pe aceasta. Noi avem de cativa ani varianta in engleza, “Daddy long legs” pe care am citit-o de foarte, foarte multe ori. Si de tot atatea ori ne-am intrecut in a ghici cat de lungi sunt de fapt picioarele lungi ale lui tati.
Editura Portocala albastra a scos un nou titlu din seria “Autobuzul magic”. Cei care urmaresc indeaproape aventurile domnisoarei Frizzle si a elevilor sai sigur au deja pe lista sau in biblioteca “Autobuzul magic prin campul electric”. Si noua carte a Elsei Beskow, “Ghindoc, Lina si Samburel” este o alegere foarte buna pentru cei care iubesc ilustratia autoarei. In afara de reeditari, imi este greu sa imi dau seama din catalogul lor online daca au si alte noutati. Ma voi lamuri cu siguranta la targ asupra acestui aspect.
Humanitas junior a reusit editarea unei scriitoare foarte dragi mie, copilariei mele: Lucia Olteanu. “Linistea cri”, in ilustratia Doinei Botez, a fost si ramane si acum cartea mea cea mai de pret. Impreuna cu o editie din ‘42 ce a apartinut mai intai mamei mele din “A murit Luchi” de Otilia Cazimir. Va recomand asadar sa puneti pe lista si “Aventurile lui Mac”.
De la editura Vellant m-a tentat “Prietenele pe care ti le-ai dori si unde sa le cauti”. Este de altfel si singura carte pentru copii pe care au scos-o de la Gaudeamus incoace.
Pandora M a publicat cartea cunoscutului om de televiziune Seth Meyers, “Ba nu mi-e frica, tie ti-e frica!”. Nu stiu daca este fara pereche, o voi rasfoi la targ pentru a vedea daca merita sau nu adaugata la colectia mea de carte pentru copii scrisa de celebritati. Au si un titlu nou Mauri Kunnas, “Ahoi, piratii!”, o carte din colectia cu Elefantul Elmer si una din seria Mog, a lui Judith Kerr.
La final va prezint cateva titluri aparute in 2023 la casa editoriala Art. Romanul grafic “Pasarea alba” a lui R.J. Palacio era pe lista mea de mult timp, in varianta lui in engleza, “White bird”. Am fost surprinsa sa o vad printre noutatile Arthur, mai ales acum, cand deja este anuntata pentru vara 2023 premiera filmului inspirat de povestirile lui R.J. Palacio. “Regele Babar” ar trebui sa nu mai aiba nevoie de nicio prezentare. Aventurile elefantului care paraseste jungla pentru a experimenta viata la oras au fost si sunt citite si iubite de milioane de copii din intreaga lume. Cecile de Brunhoff a inventat povestea familiei de elefanti pentru a face mai usoara convalescenta fiului ei, Mathieu. Sotul ei Jean a dat viata ilustratiilor si asa s-a nascut una dintre cele mai longevive colectii de carti pentru copii. “Calm editorial”, scrisa si ilustrata de Nicholas Gannon pare o carte buna de citit la vara, in vacanta. Manualul ilustrat al erorilor de argumentare de Ali Almossawi a fost ca o pata de culoare, desi este cam monocrom ilustrat. Probabil afinitati de inginer 🙂 Copilul l-a studiat, mai mult ilustratia ce-i drept; si m-a intrebat de ce am cumparat cartea asta maro, stiind ca nu imi place deloc aceasta culoare.
Daca aveti deja lista pregatita pentru Bookfest as fi curioasa sa ne spuneti la ce titluri v-ati oprit. Poate ne inspiram 🙂
Este multa emotie zilele acestea si din pacate o mare parte din ea se va risipi in van. Viata va merge inainte ca si pana acum; pentru unii incet, schiopatand, pentru altii grabita, fara timp de greseli, pauze sau repetitii. Pentru ca totul este “repede” acum: se mananca repede, ne imbracam repede, gandim repede, mergem repede, ne crestem copiii repede, atat de repede! Si de multe ori ne oprim doar cand este mult prea tarziu… Le cerem imposibilul, pentru ei, de la varstele cele mai mici. Ii certam si ne dam ochii peste cap daca fac un “r” mai haios, ca si cum asta ar fi tot ce reprezinta ei. Ii grabim, mititei si minunati cum sunt, de dimineata pana seara. Si ei fac ce le spunem noi sa faca, doar suntem soarele si luna lor pe Pamant. Nu le ascultam glasul micut si gandurile, am vrea sa ii auzim vorbind cu vocea si ideile noastre. Le cumparam jucarii si telefoane sa ii tina departe de noi; doar suntem atat de ocupati! Le programam o existenta cat mai plina de activitati care ii departeaza tot mai mult de noi si ii fac sa se simta tot mai singuri si mai abandonati. Nu ii invatam regulile jocului, insa vrem sa il joace la cel mai inalt nivel. Le cerem excelenta in toate pentru ca asta ni se pare ca le oferim cu toti banii castigati in miile de ore petrecute departe de ei. Le spunem prea putin ce ne uimeste si ce iubim la ei si mult prea mult ce nu fac bine. Ii mutam in case mai mari unde nu prea sta de fapt nimeni; pentru ca toti suntem foarte, foarte ocupati. Ii plimbam in masini puternice unde ar fi bine sa faca liniste, noi conducem si trebuie sa fim atenti la drum. Pana intr-o zi cand toata presiunea asta uriasa la care suntem supusi face ca ceva din universul nostru sa cedeze. Si ca un domino, dupa prima piesa doborata, incep sa cada toate celelalte. Si ne uitam socati la toate ramasitele din puzzle-ul nostru care ni se parea perfect construit si nu stim ce sa facem. Ce s-a intamplat? Unde am gresit? Doar totul era perfect si noi atat am putut face; eram atat de ocupati!
Gresim si le gresim copiilor nostri zilnic, din pacate… Nu ii vedem pe ei, cei care au nevoie de noi ca de aerul pe care il inspira. Ii vedem doar jucand un rol pe care l-am pregatit pentru ei. Sa il joace perfect, fara de greseala. Si ei il joaca cat pot de bine pentru ca au inteles ca nu pe ei ii acceptam si iubim neconditionat, ci rolul, masca. Doar ca intr-o zi machiajul se sterge si ii vedem pentru o clipa cum sunt ei de fapt. Unde noi i-am adus si impietrim si ramanem socati: asta nu e copilul meu! Unde e puiul meu iubit si minunat? Ce s-a intamplat cu el?…
Face rau, face cuiva rau pentru ca nu il mai poate tine in el, tot raul ala strans din greutatile resimtite si dupa multe strigate de ajutor neauzite. Dupa ani in care i s-a cerut poate prea mult; sa ia doar calificative maxime. Pentru ca ii trebuie la admitere, nu poate urma decat o facultate de top, nu poate avea decat o viata de top, pe care o va trai probabil singur. Deoarece nu a invatat sa traiasca confortabil cu el printre ceilalti fara acest rol de nota 10. Asta desigur daca are noroc si nu ii crapa inima inainte sa apuce sa isi traiasca efectiv viata aia de nota 10 planuita atat de minutios si cu atatia ani inainte.
Am folosit acest plural fara a avea pretentia de a vorbi in numele unui general. A fost doar o forma de exprimare pe care nu am dorit-o impersonala, pentru ca acest subiect nu este deloc asa.
Am avut o copilarie marcata puternic de ideologia socialista a anilor ‘80, in care totul trebuia sa fie uniform. Purtam uniforma, aceeasi pentru toti; ascultam toti acelasi discurs uniform. Rezultatele muncii cetatenilor patriei erau uniforme si poate ar fi trebuit sa si gandim cu totii aceleasi lucruri. Parintii mei au incercat sa ma scape de uniformismul asta si cred ca au reusit. Am ascultat si alte discursuri, si alta muzica si am fost deprinsa de mica sa gandesc pentru mine. Daca e ceva potrivit sa il asimilez, daca nu sa protestez. Sa ma vad exact cum si unde sunt si sa fac ce este potrivit pentru mine. De cand sunt eu parinte fac acelasi lucru: ma vad exact asa cum sunt si incerc sa dau familiei mele ce merita, nu doar ce mi-ar fi mie mai usor de oferit. Nu mi-as dori niciodata, desi probabil uneori fac asta, sa pun presiune pe ceilalti. Sa cer excelenta in locul fericirii si al multumirii de sine, al satisfactiei de a face lucrurile cat de bine se poate. De a vedea un copil bucuros ca a invatat ceva el singur sau ajutat de altii, ca poate face ce ii place fara oprelisti, atat timp cat nu face rau nimanui.
Un om fericit va darui fericire celor din jur. O va canta, desena sau va scrie despre ea. Ii va molipsi pe toti ceilalti cu ea. Nu va face rau si nu il va gandi, pentru ca nu stie ce este si nu are nevoie de el. Validarea lui, stiind ca a facut tot ce a putut el mai bine, ii este suficienta. Traim vremuri tulburi si greu de gestionat, pentru ca viteza cu care toate se schimba ne fac uneori imposibila adaptarea la noua realitate. Ne dorim ce este mai bun si mai bine, dar uneori nenorocirile pe care le credeam foarte departe de universul noastru patrund si aici. Si nu suntem deloc pregatiti sa le supravietuim.
Mi-as dori tare mult sa incetinim putin goana asta; sa ne imbratisam puii si sa le spunem ca sunt suficienti asa cum sunt ei. Ca ii sustinem cu tot ce putem si ca, daca se va intampla ceva rau, vom gasi din nou, cu totii, drumul spre lumina. Spre bine. Spre noi si tot ce ne face fericiti.
Se crede ca originea jocului de sah, a carui denumire provine de la cuvantul persan “shah” care inseamne rege, este in India de acum 1400 de ani. De acolo ar fi ajuns jn Mongolia, Rusia, Persia, Spania si Italia, cucerind incet intreaga planeta. Astazi este cel mai popular joc de strategie in doi jucatori din lume.
Sahul este un joc al mintii, al exersarii abilitatilor de planificare si adaptare continua la mutarile adversarului. Este un joc al nonculorilor, alb si negru. Poate fi un singur invins si un singur invingator. Nu este loc de negociere, linii neclare sau neintelegeri in acest joc. Necesita concentrare si rabdare multa, dorinta de a invata scheme noi si placerea de a-l juca. Caci joaca trebuie sa fie distractiva si sa iti placa sa te joci ore intregi fara sa te plictisesti.
Cand eram eu copil sahul clasic si varianta lui asiatica, sahul chinezesc, erau cateva dintre jocurile pe care le jucam in familie. Cand asezam piesele pe tabla, ma intrebam mereu cum o sa am oare rabdare pana la finalul partidei. Noroc de tata, castiga destul de repede, asa ca rabdarea mea nu era pusa la incercare prea des 🙂
Acum, in zilele noastre, cand sunt eu parinte, exista un univers de jocuri accesibile. Devine uneori o adevarata provocare sa le alegi pe cele mai potrivite pentru copilul tau, pentru serile de joaca in familie sau cu prietenii. Cu toate acestea, desi avem foarte multe jocuri de strategie acasa, pe masuta din living sta mereu cutia de sah. Copilul meu e pasionat de sah de cand era mititel. Mereu joaca cu albele si mereu trebuie sa castige ea 🙂 La inceput se supara cand ii luam piese de pe tabla si mai ales cand cineva ii lua “ligina”. Acum a mai crescut, odata cu ea a crescut si puterea ei de intelegere si de concentrare, asa ca uneori castiga ea. Lupta dreapta, pe meritul ei.
Asadar daca v-ati plictisit de cautat ouale ascunse de Iepurasul de Paste, ce ziceti de o partida de sah?
Habarnam de ce tocmai despre aceasta colectie de carti vreau sa vorbesc azi. Adica e primavara si avem destule carti minunate si activitati dragute ce pot fi citite si facute cu cei mici. Este vacanta, pentru unii este Pastele, pentru altii va fi in curand. As putea scrie ceva despre asta, nu? Invierea Domnului, o data pentru catolici si protestanti, apoi inca o data pentru ortodocsi, oua si iepurasii de Pasti… De ce tocmai Habarnam?
Pentru ca unii eroi raman eroi generatii dupa generatii. Habarnam ne-a insotit in copilarie si acum, cand fiica mea l-a descoperit, traim inca o data toate aventurile simpaticului prichindel. Citim seara de seara impreuna cu ea volumele traduse in romana. Copilul si-a notat in Jurnalul de lecturi toate cele 5 carti citite; detalii si informatii din fiecare, desene cu prichindeii in diverse ipostaze, ce i-a placut cel mai mult. Eu intuiesc ce: faptul ca eroii fac greseli, invata din ele, experimenteaza, se cearta si se impaca, au experiente cu care ea se poate identifica. Si se pare ca nu au parinti care sa le impuna reguli. Sau sa ii trimita la culcare la ora 9, hraniti si spalati. Se pare ca acesti prichindei, fara varsta, fac ei singuri toate acestea. Probabil un terapeut sau psiholog priceput ar putea oferi o explicatie pentru faptul ca Nosov a ales ca in cartile cu Habarnam sa nu existe si parinti.
Exista numeroase indemnuri socialiste in carti, noi adultii ne-am amuzat remarcandu-le. Avea si egalitarismul asta impus “farmecul” lui.
Ca o concluzie, au fost cateva luni in care noi parintii am redevenit copiii anilor ‘80. Iar copilul a invatat despre tot felul de tincturi si solutii tehnice pentru diverse probleme la care speram sa nu fie nevoita sa apeleze. Desi insista ca acolo pe Luna mica de unde a venit ea lucrurile stateau uneori exact asa cum le descrie Habarnam si ca ea il intelege perfect si stie cat de grea a fost calatoria lui pe Luna…
“… Astfel de dulciuri Vai! nu se gaseau Si printul Miorlau: miorlau, miorlau Miorlau ca ploua afara, Miorlau ca afara-i soare Miorlau ca-i zi de lucru Miorlau ca-i sarbatoare…”
Nu stiu daca exact asa apar in carte, insa asta am auzit-o astazi pe fiica mea recitand bucuroasa prin casa. De ceva vreme tot gustam dulciuri: pe cele ramase de la trick or treat-ul de Hallowen sau pe cele primite la ultimele zile de nastere sau onomastica ale colegilor ei de la scoala. M-am bucurat mult sa vad ca deja a retinut versurile, desi am citit doar o singura data cartea aparuta de curand la Editura Frontiera. Ca ne place tare mult stilul Ninei Cassian nu este niciun secret, am scris aici si despre celelalte doua carti semnate de ea si aparute la aceeasi editura. Ce ma incanta cel mai mult insa este modul in care se raporteaza copiii la versurile ei, bucuria de a descoperi toate aventurile personajelor, rand pe rand, cu multa rabdare si atentie. “Printul Miorlau” imaginat maiastru in aceasta reeditare de catre Oana Ispir, este de fapt o colectie de poezioare simpatice, scrise de poeta fara seaman in literatura romana. Mi-as dori ca fiecare copil sa o citeasca pe Nina Cassian. Acasa dar mult mai necesar, la scoala. Sa mai echilibreze putin marea de poezii fara noime ale unor “poeti” care, dupa ce au dibuit rima, cineva i-a si tiparit si introdus in programa scolara si materialele studiate la clasa. Avand in vedere toate evenimentele de lansare si promovare deja sustinute de Editura Frontiera de la aparitia cartii, sper din tot sufletul sa ajunga impreuna cu Printul Miorlau in bratele cat mai multor copilasi.
Educatia este similara cu cei 7 ani de acasa. Ori ii ai, ori nu. Nu exista varianta de mijloc, scurtaturi sau incercari de a ascunde adevarul sub pres. O educatie deficitara se vede timpuriu in interactiunea cu cei din jur. Si se transmite mai departe, din generatie in generatie, pentru ca de cele mai multe ori este mai confortabil si mai comod asa.
Si uneori cei care educa sunt deficitari la acest capitol, al educatiei. Mai ales acei dascali care au convingerea ca doar ce stiu ei este lege, ca metoda lor este singura si unica aplicabila si ca se pot acumula cunostinte doar pe de rost, asa cum scrie in programa. Ori timpul lui “faci asa pentru ca spun eu” este cam depasit, nu? Mai ales acum, in era tehnologiei, cand un copilas de 5-6 ani poate invata sa vorbeasca fluent o limba straina cu ajutorul unei aplicatii. Sau poate invata tabla inmultirii si tot felul de informatii si lucruri interesante despre numere din diverse jocuri si activitati interactive. In era in care jucariile si jocurile STEM sunt disponibile la tot pasul. Si sunt atat de utile si s-a dovedit stiintific si practic cat de benefica si folositoare este utilizarea lor in procesul educational.
In aceste vremuri in care exista atat de multe unelte cu care se pot explica, exemplifica si face mult mai atractive notiunile pe care vrem sa le predam, dar alegem totusi sa dictam si sa obligam niste copii sa memoreze notiuni abstracte, fara inteles practic pentru ei. Si totul sub umbrela aceasta a “metodei” care nu da gres de atatea generatii. Si cumva asa si este. Sistemul arunca automat afara ce nu recunoaste identic cu principiile lui. Ca o banda automata de sortare in care senzorii detecteaza anomalii si izoleaza produsul defect. Dar copiii nostri? Beneficiarii finali ai Educatiei? Ei nu sunt roboti sau produse defecte, de reparat sau aruncat. Ei sunt fiinte vii, aflate in plin proces de evolutie si acumulare de informatii. Ei au nevoie de adaptabilitate, sa poata gestiona cat mai eficient schimbarea, noul, progresul. Si nu pot face asta folosind unelte si metode invechite. In scoli si clase si cu materiale didactice ce au varsta parintilor lor. Dar care sunt totusi dotate cu table interactive care nu au timp sa fie folosite pentru ca programa este atat de incarcata incat nu este niciodata destul timp pentru a fi parcursa toata materia.
Printre toate aceste contradictii, vechi langa nou, lipsa de resurse scolare oferite de stat versus materiale achizitionate din fonduri private, rasar uneori si exceptii. Sperante ca totusi nimic nu este inca pierdut definitiv. Oameni daruiti si pasionati, cu har. Care au gasit o cale de mijloc intre trecut si viitor si reusesc sa cladeasca si sa prezinte elevilor lor un prezent remarcabil. Intr-un mod actualizat si aliniat cu tendintele de predare si educatie din tari cu traditie in acest domeniu. Folosind informatii si notiuni simple si usor de asimilat. Lasand copiii sa isi exprime nelamuriri si intrebari, sa descopere notiuni noi prin joaca. Sa isi argumenteze parerile si sa stie sa isi exprime nevoile si dorintele. Liber, asa cum pot ei si nu sub imperiul fricii si al rusinii. Sunt dascali minunati, care stiu sa nu le rapeasca de tot copilaria de la varsta de 6-7 ani, ingropandu-i sub maldare de teme si informatii noi de asimilat.
Programul actual al unui elev de clasa primara incepe la ora 8 si se termina spre ora 16.00, poate chiar mai tarziu. Timp in care este mereu pe fuga, grabit si stresat ca nu termina ceva la timp. Program in timpul caruia, cu exceptia unor mici pauze, trebuie sa fie atent la ce i se preda si prezinta la ore, are de facut diverse exercitii si apoi teme. Uneori nu acasa, pentru ca parintii sau rudele nu pot sta cu el, ci tot intr-o banca, la “scoala dupa scoala”. In total sunt 8 ore, programul unui adult incadrat cu norma intreaga in campul muncii. Care are dreptul sa mai iasa afara la o tigara cu colegii, sa o sune pe mama, sa mai comande ceva online sau sa isi ia o pauza prelungita de masa pentru vizita la dentist. Nu ca mi-as dori ca fiica-mea sa poata iesi si ea la o tigara cu colegii, desi sunt sigura ca la un moment dat o va face…
Romania asta educata de care tot auzim de ceva timp e musai sa fie si o Romanie bogata. Caci copilasii aceia lasati de izbeliste de parinti nevoiti sa plece la munca in strainatate sau mai rau, care comit ilegalitati si ajung in inchisori sau centre de reabilitare nu au altfel nicio sansa. Abandonul scolar nu apare brusc, ca ciupercile dupa o ploaie de toamna. Apare pe un teren propice existent deja, in familii defavorizate. Este un tipar cunoscut, pentru ca niciunul dintre membrii unei astfel de familii nu stie mai bine. Nestiinta si educatia precara apar pe fondul unor lipsuri acute: financiare, emotionale, sociale. Invatamantul asta obligatoriu care dureaza 14 ani in Romania ( de la grupa mare de gradinita pana in clasa a 12-a) este oricum, numai gratuit nu. Necesita numeroase resurse ( hrana, imbracaminte, ghiozdan si manuale, rechizite, mobilier, consumabile) si timp dedicat procesului de invatamant. Este dificil de dus si pentru cei cu venituri medii, daramite pentru oameni care se straduiesc la propriu sa isi asigure traiul zilei de maine?
Cercul asta vicios saracie-lipsa de cultura si educatie nu cred sa poata fi distrus. Nu e ca si cum intr-o zi un zeu atotputernic ar lua un baros imens si ar face o gaura in acest zid, numit sistem public de invatamant.
Fiica mea m-a intrebat astazi daca va avea si ea o zi libera cand va fi ziua ei, asa cum au azi “cei ce stau pe scaune in cancelarie”. Ea va avea, caci aniversarea zilei ei de nastere va fi mereu in timpul vacantei scolare, dar inteleg mirarea si nedumerirea ei.
O sa inchei cu o rugaminte, sper sa nu se supere nimeni prea tare. Mai ales ca nici nu imi apartine 🙂
“Teachers, leave the kids alone!”
Si poate doar asa, vom avea sansa de a descoperi si slefui cele mai minunate diamante.
Imi amintesc si acum primul meu stilou chinezesc, cu penita mica din aur 🙂 Carcasa era verde, capacul auriu. Aveam grija de el mai ceva ca de cheia de la gat! Sa nu cada cumva in penita si sa se strice… Imi aduc aminte si de petele de cerneala de peste tot (haine, covor, caiete si carti), purcelusii si picul, care mereu ma scotea din impas. La un moment dat insa, stiloul meu tot s-a stricat. Nu, nu l-am scapat in penita, s-a crapat carcasa. Am primit in schimb un alt stilou chinezesc, roz! Avea penita mare, model ce acum cred ca se numeste Fountain Pen. S-o fi chemat si pe vremea aceea, dar eu nu aveam de unde sti 🙂 Scria mai bine, dar mereu aveam grija sa nu cumva sa apas prea tare si sa se despice penita. Cand pisica nu era acasa (adica mama sau tata) deschideam sertarul lor cu surprize unde tineau tot felul de lucruri pretioase. Acolo am vazut pentru prima oara un stilou Pelikan! Il scoteam din cutia lui frumoasa si ma uitam la el, nou nout si sclipitor si imi imaginam cate note de 10 trebuie sa mai iau sa primesc si eu unul…
Anii au trecut, note de 10 am mai luat, dar nu imi aduc aminte sa fi avut un stilou Pelikan. La facultate mi-am cumparat din prima bursa un stilou Rotring din aluminiu. Era usor si frumos, scria foarte bine, mai scrie si astazi, dupa 20 de ani, la fel de bine.
Pentru ca la grupa mare educatoarea copilului a dorit sa ii invete sa scrie cu stiloul, am inceput sa studiez ce variante si optiuni am pentru primul stilou al fiicei mele. Am citit si am tot citit, am vazut tot felul de filmulete pe youtube si m-am oprit la un Faber Castell Grip Pen size F (fine). Roz 🙂 Gama Grip si Jumbo Grip de la Faber Castell o stim si o cumpar de cand fiica mea avea 2-3 ani. Dupa creioanele cerate, am ales sa fac trecerea la carioci si creioane colorate Jumbo Grip, pentru o mai buna aderenta si a o deprinde sa tina corect creionul inca de la inceput. Stiloul nu are partea de care il tine copilul cu punctuletele Grip, este din material normal, insa are o aderenta buna, este foarte usor si scrie cu usurinta pentru o penita fina, nu trebuie apasat foarte tare. Pretul a fost unul foarte bun, cred ca l-am cumparat la set cu un creion mecanic cu mina de 0,7 mm. Tot roz, fireste 🙂 Acum, dupa ce am mai capatat ceva experienta, as alege ca prim stilou unul cu penita M ( mediu), scrie mai usor si este indicat pentru incepatori. Si as adauga ca nu lasa foarte usor cerneala pe hartie.
O alta varianta, in opinia mea cea mai buna optiune, este celebrul Lamy Safari M. Are o gama de culori variata, mate sau lucioase din care pot alege cei mici preferatul. Este foarte usor, scrie cel mai bine dintre toate stilourile testate de noi. Si este singurul al carui design este astfel conceput incat singura pozitie in care poate fi tinut este cu penita in sus, lucru care mi se pare foarte important. Are indicator pentru nivelul de cerneala si este facut in Germania de compania lui Josef Lamy, care colaborase anterior la compania franceza The Parker Pen. Singurul dezavantaj pe care il gasesc acestui stilou este ca poate fi alimentat doar cu patroane Lamy. Ca pret este comparabil cu Parker Vector si mi se pare un pret corect, raportat la cat de fiabile par si cat de usor traseaza liniutele si bastonasele.
Urmatorul stilou probat de scolarita noastra a fost un Parker Vector din aluminiu, usor, mic si compact. A fost luat initial pentru a il oferi cuiva, insa si-a dorit ea mult sa il deschida si a ramas al ei. Penita este mica si pare foarte rezistenta, scrie extrem de bine si incape si in cel mai aglomerat penar din lume. Poate fi alimentat cu patroane Parker sau cu converterul primit o data cu stiloul, ce poate fi reumplut cu cerneala ori de cate ori este nevoie. Asadar este recomandata si achizitia unei calimare cu cerneala.
Ca o concluzie, desi multe cadre didactice va vor sfatui sa alegeti un stilou ieftin ca prim stilou al copilului, eu nu as alege sub nicio forma o marca entry level ca prim stilou al copilului. Pe principiu ca “ Sunt prea sarac sa imi cumpar lucruri ieftine”, in acest caz un stilou greu de tinut cu degetele mici, care scartaie la scris si in cateva luni trebuie inlocuit cu altul. Copilul se va chinui mereu sa il tina corect si sa scrie cu el si nu stiu cat drag va prinde de aceasta noua si dificila pentru el metoda de scriere.
Favoritul nostru a fost si va ramane mult timp stiloul Lamy. Lasa cerneala foarte usor, are acele spatii dedicate unde cei mici sa isi tina degetele pentru o pozitie corecta de prindere a stiloului, este usor si are si indicator pentru nivelul de cerneala ramas.
Nu am avut curaj sa incerc un stilou Pelikan pentru cea mica 🙂 Am avut curaj insa sa ii comand un stilou facut din materiale reciclabile, tot isi doreste ea sa salveze animalele si planeta. Este facut in Germania, marca Online, insa o recomandare pot oferi doar dupa ce il primim si testam.
Later edit: Gata, pot oferi detalii si despre stiloul 2nd life de la producatorul german ONLINE. Penita este M ( medium), stiloul extrem de usor, transparent, realizat din plasticul reciclat al unei sticle de apa. De fapt si designul lui aminteste de o sticla de apa. Zona de prindere este un grip, foarte aderenta si usor de tinut, cu loc special pentru cele doua degete cu care se tine stiloul. Fie este un patent similar cu cel al stiloului Lamy Safari, fie designerii lor au avut fix aceleasi idei inovatoare 🙂 Referitor la calitatile lui, lasa cerneala cel mai usor dintre toate stilourile testate pana acum si este si cel mai usor. Iar pretul este si el mult mai usor decat cel al concurentilor lui directi, Lamy Safari si Parker Vector. Ca fiabilitate voi reveni dupa cateva luni de folosinta cu detalii.
Un singur lucru l-as fi dorit putin altfel la acest stilou si “fratele” sau mai celebru, Lamy Safari: sa nu fie atat de groase. Pentru un adult nu este deloc un impediment in utilizare, pentru o scolarita de 7 ani insa pare un pic cam … mare.
Ca mentiuni, in diverse topuri si review-uri despre stilouri pentru incepatori apar cateva modele de stilouri de la Pilot si de la Stabilo. Nu le-am cumparat, nu doresc sa avem un mic depozit, dar presupun ca sunt o varianta de luat in calcul. Pardon, in scris!
Little humans 