Coltul parintilor

Stick man

/ Author / Scrie un comentariu

Unul dintre proiectele pentru vacanta primit de fiica mea a fost realizarea unui omulet folosind materiale naturale: bete, lana, fire din bumbac.

Am dat o mana de ajutor si eu, ocazie cu care am invatat sa facem noduri prin bucle mici, sa lipim si sa regandim strategii cand primul plan nu functioneaza.

Rezultatul a iesit binisor, am fost multumite de munca noastra. Cu o singura suparare si anume aceea ca batul folosit de noi pentru corp a fost prea mic pentru a putea lipi si niste ochisori omuletului nostru.

Originality

/ Author / Scrie un comentariu

O prietena draga mi-a spus candva ca este dificil sa fim originali, toti avem parinti 🙂

Pe moment am absorbit informatia doar pentru scopurile artistice ale discutiei de atunci; nefiind parinte nu stiam cat adevar este in spatele acelor vorbe. Dar mai ales, cat de nedrept si uneori inevitabil este acest adevar.

M-am nascut si am copilarit in era egalitarismului si uniformismului socialist, inainte de 1989. Nu aveam, ca majoritatea copiilor din Univers, abilitati egal dezvoltate in toate domeniile. Imi placea sa inventez obiecte si jocuri si sa repar diverse chestii. Imi placeau cartile si citeam, pe limba mea sau mai tarziu, chiar si in limba romana. Eram activa si imi placea sa ma misc, sa experimentez si de aceea aveam mereu vanatai si julituri peste tot. Vorbeam toata ziua cu oricine avea timp sa ma asculte si cand nu gaseam un interlocutor real vorbeam cu fratele meu imaginar sau singura. Coloram foarte mult, dar nu ma pricepeam sa desenez, sa ilustrez. Oamenii pe care ii schitam urmau modelul

“linie, linie, punct si punct

linie, linie si-un rotund

doua linii si-o burtica

asta-i chipul lui Ionica”

Nici acum nu am evoluat prea mult la acest capitol, desi am urmat o facultate tehnica.

La scoala, pentru orele de desen, mama si tata imi faceau uneori temele. Lucrarile lor erau atat de frumos executate, incat unele au fost expuse si pe holurile scolii. Nu mica ii era mirarea profesoarei mele de desen ca la ora ei mazgaleam niste linii si pete de culoare, iar acasa ma transformam intr-un mic pictor foarte talentat.

La ora de lucru manual ni s-a cerut sa facem o harta a judetului nostru, pe care sa fie evidentiate cele 4 orase. Bunicul mi-a facut o harta in adevaratul sens al cuvantului: avea rama din lemn si in dreptul oraselor pusese beculete, ce erau conectate la o baterie prinsa pe spatele hartii. Arata fabulos! Ma intreb si acum ce o fi crezut profesorul meu; ca bunicul are talent si multa pricepere, desigur! Dar eu? Unde eram eu, imaginatia si priceperea mea in toata povestea asta? Lucrurile mergeau in aceeasi directie si la literatura sau matematica, lucru de altfel comun printre familiile cu copii scolari din anii ‘80.

Tara ne dorea egali, in uniforme si pricepere si daca nu reuseam singuri, era musai sa fim ajutati. Esecurile acestor cutume nationale s-au vazut si in cazul meu, cand nu am luat notele necesare pentru a fi admisa in cea mai buna clasa a celui mai bun liceu din oras. Si nu pentru ca era ceva in neregula cu mine, ci, aveam sa descopar abia acum, dupa 30 de ani, ca priceperea mea erau vorbele, povestile si nu matematica sau fizica. Desi am inceput si terminat cu nota maxima o facultate tehnica, pasiunea mea este si va ramane mereu scrisul, povestitul:)

Ai crede ca invatand din acest trecut, adulti si parinti fiind, le dam acum copiilor nostri ocazia sa fie originali si creativi. Dar nu se intampla mereu asta.

Anul acesta in scolile de stat din Romania s-a organizat pentru prima oara evenimentul “Saptamana verde”. Copilul meu a avut de facut cu aceasta ocazie primul lui proiect 3D, cu tema “Circuitul apei in natura”. Sunt de fel o fire creativa si practica si de cand fiica mea era mica, am incercat sa o expun la cat mai multe activitati si experimente practice. Ii place foarte mult sa creeze si sa construiasca, sa imagineze lumi si scenarii si jocuri foarte interesante. O parte din lucrarile ei le-am “expus” si aici si cred ca pentru varsta ei este un creator priceput, asa cum se intituleaza 🙂

Stia deja ce reprezinta circuitul apei in natura, il desenase, dar acum trebuia sa fie o lucrare in relief. Am ales cateva idei de proiecte usoare gasite pe Pinterest, proiecte pe care m-am gandit ca le poate face singura. A ales ca relieful lucrarii ei sa fie dat de plastilina. Si-a terminat proiectul in cateva minute, l-a fotografiat si trimis pe mail invatatoarei ei, dorea sa fie prima care isi termina tema 🙂

Mirarea mea cand am vazut expuse pe holurile scolii lucrarile colegilor ei de clasa a fost imensa! Cutii perfect taiate, lipite si colorate, mici elemente de natura, scris impecabil, cu litere trasate intai in creion grafic. Lucruri pe care un copilas de 8 ani nu le poate face singur, dar care aduc fala si mandrie cadrelor didactice si scolii. Aveam sa descopar ca, 35 de ani dupa, societatea inca iubeste uniformitatea, in imbracaminte si realizari.

Ce vor simti acei copilasi cand lasati sa isi expuna singuri idei si realizari nu vor putea face asta la nivelul lucrarilor in care au fost ghidati si ajutati de adulti? Cand miile de ore de meditatii poate nu le vor garanta un loc la liceul dorit? Si cand, la 17-18 ani, deja epuizati de tot efortul de pana atunci, vor realiza ca nu urmeaza un profil pe placul lor? Ca nu acelea sunt abilitatile lor deosebite si ca sunt talentati in cu totul alt domeniu? Ce ii ramane de facut unui copilas care realizeaza prin forte proprii un lucru deosebit, insa nu la fel de apreciat ca lucrarea spectaculoasa a unui coleg ce a beneficiat de ajutor? Cum stie el sa se raporteze la acele frustari si sentimente? Putem noi adultii sa il ajutam sa navigheze acele ape tulburi si periculoase pentru viitorul lui emotional?

Copilaria, macar aceasta timpurie, presupune joaca si prietenie. Nu competitie si intreceri pentru premiul de cine este cel mai cel. Nimeni nu este, fiecare copil are talentul lui si abilitatile sale naturale, cu care se naste. Mi-as dori sa vad cat mai multi copii lasati sa isi traiasca liber copilaria, fara a fi impinsi sa performeze doar de dragul adultilor. De teama de a nu fi de ajuns sau de a pierde afectiunea celor dragi. Mi-ar placea sa ascultam mai mult glasul lor decat pe cel al satului, al programei. Oare mai putem face asta? Este atat de greu sa mai fim originali?

Asteptand bizetii

/ Author / Scrie un comentariu

Nu-i asa ca nu stiti ce este un bizet? Bizet, Georges Bizet, autorul lui Carmen, stiti desigur cine este sau macar ati auzit de el. Bizetii la care fac eu referire sunt diverse garnituri folosite la producerea articolelor de imbracaminte. Povestea mea de astazi este despre acesti bizeti 🙂

Primul meu loc de munca, dupa terminarea facultatii a fost intr-o fabrica de productie textile. Terminasem cu brio o sectie de Inginerie Economica in cadrul unei facultati tehnice si profesorii nostri ne povestisera ca, datorita cunostintelor noastre atat tehnice cat si economice, noi absolventii acelei sectii suntem cei mai calificati pentru un post de director de productie. Ce uitasera ei sa ne spuna este ca fara experienta si priceperea data de ani de munca in domeniu nimeni nu poate ajunge direct director 🙂

Angajatorul meu, in timpul primei noastre intalniri ( pentru ca nu o pot numi interviu) m-a intrebat direct ce pot face eu pentru el, pentru compania lui. Am raspuns repede, poezia bine stiuta: eu m-am pregatit la facultate sa devin director de productie. Nu a ras, nu retin sa fi avut vreo reactie de fapt. M-a intrebat insa ce altceva mai pot sa fac pentru el, directori de productie deja are. Pentru ca aveam terminat si un curs MBA de profil, am decis amandoi ca pot incepe prin a ma ocupa de relatia cu clientii si furnizorii companiei. De acolo si pana in momentul in care am plecat s-a derulat cea mai frumoasa si complexa aventura profesionala a mea. Experienta mea acolo m-a invatat lucruri pe care nu le-am uitat nici acum si cel mai important, mi-a aratat ca pot face orice, chiar daca la inceput pare greu sau chiar imposibil. Si ca frica dispare in momentul in care faci lucrul de care te temi. Si dispare pentru totdeauna.

Tin minte ca la un moment dat, extenuata de programul de munca si gradul de incarcare, i-am spus angajatorului meu ca as dori sa am o activitate mai putin solicitanta si ca ma gandesc sa plec de acolo si sa lucrez in alt domeniu. Cine a lucrat vreodata in productie cunoaste perfect ce presupune un asemenea loc de munca. Ore multe petrecute in stres, termene limite de livrare uneori imposibil de atins, incompetente si minusuri ale muncii altora pe care trebuie sa le acoperi pentru a iti onora comenzile. Atunci seful meu mi-a raspuns, mai mult in gluma, ca imi ofera postul de director de productie, doar sa nu plec. Am plecat pana la urma, nu atunci si nu fara regrete. Sau fara a lega prietenii si relatii care, desi departate de sutele de kilometri ce ne despart si anii petrecuti separati, sunt inca dragi si nepretuite sufletului meu.

Revin la prima mea zi de munca. Si cred ca si acest sentiment ni-l amintim multi dintre noi. Pentru ca ne facem griji cu mult inainte si devenim anxiosi gandindu-ne cum va fi, cum ne vom descurca si mai ales, cum ne vom integra in colectiv. Ziua mea acolo avea sa fie fix asa: nimeni nu avea timp de mine, toata lumea avea treaba si alerga de colo-colo. Pentru a nu ii incurca si a fi liberi sa se ocupe de activitatile presante, noii mei colegi mi-au oferit un scaun la marginea unui birou ce apartinea unei alte persoane. Si mi-au spus sa ma familiarizez cu activitatea lor, cu produsele, erau tot felul de standere cu produse acolo. Dimineata a inceput cu sedinta de productie, cu evaluari si statusuri ale comenzilor in lucru sau pregatite pentru a fi livrate. Voci ridicate si critici aduse celor ce nu isi facusera bine treaba. Ma bucuram ca nu sunt la masa aceea mare si ca nu ma cearta nimeni pe mine.

Vremea pranzului a sosit fara ca eu sa indraznesc sa intreb daca ei mananca la pranz. Apoi cineva a anuntat ca pleaca sa ia covrigi; vazandu-ma ca stau tot acolo nemiscata pe scaunel, m-a intrebat si pe mine daca vreau un covrig. Am confirmat din cap ca da, bucuroasa ca in sfarsit cineva incepe un dialog cu mine. Dupa molfaitul delicat al covrigului, de teama sa nu fac firmituri pe biroul unde eram doar musafir, a continuat ziua de lucru. A lor, eu doar contemplam totul. La un moment dat, din biroul sefului meu tuna o intrebare:

– De ce nu poate pleca mostra azi?

– Nu e gata… nu avem bizetii…

– Si unde sunt bizetii?? Trimiteti imediat pe cineva dupa bizeti!!!

Spaima mea era grozava; ce or fi patit sarmanii bizeti de nu poate pleca mostra? Si ce or fi bizetii astia de pleaca cineva urgent dupa ei? Si unde pleaca?

Dupa o ora, apare pe usa un domn mai in varsta, vizibil timorat si dornic sa nu isi prelungeasca inutil vizita acolo.

– Saru’mana! Am adus bizetii… Saru’mana!

Lasa pe biroul colegei mele o punga mica, alba din plastic si fuge repede pe usa. Auzind usa sau poate si replica de dinainte, seful meu iese furtunos din birou si ia punga. O deschide, se uita in ea si pleaca spre sectia de productie. Raman perplexa si neavand cui sa adresez nelamurile mele, ma intreb singura. Oare ce era in punga? Bizetul? Asa mic? Dar atat de important?

Dupa cateva minute o doamna iese din sectia de productie cu o cutie in care se afla un pulover negru. Vine spre mine, imi spune sa ma ridic de pe scaun si ma priveste din cap pana in picioare. Apoi ma intreaba daca sunt M, raspund din cap ca da. As fi raspuns orice, doar sa scap cu bine de acolo si sa nu ma mai intorc niciodata. Sunt rugata sa probez puloverul. Imi tremura mainile si picioarele de frica. Eu? De ce tocmai eu? Nu au si ei un manechin, ceva? Daca stric bluza? Ma imbrac si sunt dusa in biroul sefului. Se ridica de la birou, isi da jos ochelarii si priveste puloverul. Vine, atinge gulerul bluzei, roade un pic varful ramei de la ochelari si spune:

– E bine, sa plece asa! Pregatiti repede actele pana vine DHL-ul.

Toata lumea a inceput iar sa alerge, aveam sa aflu ca in zilele in care se trimiteau produse clientilor, la ora 17 venea curierul DHL sa le ridice. Iar Romania nefiind inca membru UE, trebuia facuta vama tuturor mostrelor si produselor ce plecau. Asta insemna acte si documente de intocmit, pulovere si pungi si cutii de masurat si cantarit. Activitati care nu se puteau face pana nu erau mostrele gata. Pana nu ajungeau bizetii.

La ora 17 ajunge curierul, mormaie suparat ca iar va ajunge tarziu la depozit din cauza noastra, ca nu intelege de ce daca stim ca el la ora 17 pleaca, noi nu avem niciodata coletele gata, apoi ia cutia si actele iesite atunci din imprimanta si pleaca furios. Toata lumea rasufla usurata si isi vede in continuare de treaba. Mai putin eu, pentru ca nu descifrasem misterul bizetilor.

Se face seara si nimeni nu da semne ca ar fi timpul sa plecam acasa. Ma dor oasele si muschii fetei, de atata incordare si nevorbit. Imi spun ca nu mai vin niciodata acolo, in locul acela neprietenos unde oamenii sunt atat de ciudati si fac lucruri greu de inteles pentru mine, pana acolo incat sa supere un curier nevinovat din cauza unor bizeti. In timp ce rontai toate aceste ganduri, din biroul “central” se aude o voce:

– Raluca a plecat?

– Nu, nu am plecat… raspund cu ultima bruma de curaj ramasa.

– Poti veni sa discutam?

Ma duc, incetisor, uitandu-ma mai mult la varful pantofilor decat pe unde merg.

– Cum ti s-a parut ziua de astazi? Ai ceva sa ma intrebi?

Imi recapitulez iute ziua: sedinta, tipete, scaunel, bizeti, pulover, curier. Uit de covrig in graba gandurilor repezite.

– S-au intamplat multe azi! Eu nu cred ca as putea sa fac atatea lucruri intr-o singura zi…

– O sa poti, daca ramai la noi! Altceva?

Nu vreau sa ii spun altceva; ce sa ii spun? Ca nu vreau nici in ruptul capului sa mai vin, sa tipe cineva la mine sau sa ma trimita dupa bizeti? Pe mine, atat de draguta si minunata, cu MBA si nota maxima la absolvirea facultatii… Nu vreau sa ii spun asta, dar nici nu vreau sa plec de acolo fara sa lamuresc dilema bizetilor.

– Ar mai fi ceva, daca nu va suparati… in fiecare zi asteptati bizetii?!

Cu ochii-n ecrane

/ Author / Scrie un comentariu

Traim vremuri in care tehnologia are de multe ori ultimul cuvant. Si este normal si adecvat sa incercam sa ne imprietenim cu ea, sa stim sa o folosim in ajutorul nostru. Sa nu devina elefantul din incapere de care ne temem si fugim nejustificat. Copiii folosesc si ei, vrem sau nu, tehnologia. Rolul nostru, al adultilor responsabili din viata lor, este de a face in asa fel incat sa nu ajunga sa o foloseasca in defavoarea lor. Sa impunem limite si restrictii care sa ii fereasca de rele si pericole virtuale, aflate la un click distanta. Sa le ghidam experienta aceasta in asa fel incat sa nu devina o obisnuinta, mai apoi o dependenta si sa le faca rau. Dar cum putem face asta? Cand suntem si noi prea obisnuiti sa o folosim, poate uneori exagerat? Si cand suntem bombardati zilnic de zeci de notificari, mesaje si postari cu imagini diverse, multe cu impact emotional mare? Cand cei mici ne vad mai mereu cu ochii in ecranul unui dispozitiv, ce autoritate avem sa le spunem ca ei nu au voie sa faca la fel? Suntem credibili cand le cerem asta?

Astazi multi copii sunt abandonati de mici in fata ecranelor. Pentru ca adultii care stau cu ei asa s-au obisnuit si ei si nu se gandesc ca pentru cei mici nu este deloc sanatos. Pentru ca uneori este nevoie de timp linistit pentru alte activitati urgente sau necesare. Sau pur si simplu pentru ca ei isi doresc tare mult sa se uite la ceva si le facem pe plac. Pentru ca ii iubim si vrem sa fie fericiti.

Societatea actuala, cel putin cea in care traiesc eu, prefera ca in timpul liber sa cheltuie cateva sute de lei si sa se buluceasca in familie la film, la mall! Unde sa asculte fosnetele si parerile vecinilor de pe scaunele din jur si sa miroase sandalutele celor de pe randul din spate, care ii mai si inghiontesc in spatarul scaunului cand le amortesc piciorusele. Dar nu sunt la fel de dispusi sa cheltuie aceste sume pentru a cumpara carti.

Ultima aparitie Disney, Mica sirena, a fost vazuta de zeci de mii de copii. Cati dintre ei credeti ca au citit si cartea, povestea originala a lui Hans Christian Andersen? Exista atat de multe variante ale acestei povesti ilustrate de oameni extrem de talentati din care se poate alege. Sau ii putem lasa chiar pe ei sa aleaga ce varianta vor sa citeasca si apoi sa discutam diferentele dintre ecranizare si original. Dar nu, cartile sunt scumpe, nu avem bani de carti pentru copii… si ei oricum nu le citesc!

Cand fiica mea era mica nu o expuneam la nici un fel de ecran. Era foarte haios cand intram cu ea intr-o incapere cu un TV deschis, se uita la el ca la o ciudatenie. Pentru ea asta si era, un obiect ciudat si necunoscut, care lumina puternic si scotea zgomote bizare. Mai tarziu, spre 2-3 ani, speriata de gandul ca va creste si nu va sti cantecelele tralala pentru varsta ei si nici toate desenele animate la moda, am deschis cutia Pandorei si am inceput sa ne uitam cateva minute pe zi la ecrane. Impreuna, pentru ca o speriau teribil anumite zgomote sau imagini. Acum, la 8 ani care merg deja spre 9, o sperii teribil eu cand ridic vocea pentru ca nu respecta regulile si nu inchide ecranele. Avem un program stabilit si niste limite, seara doar in familie se poate uita la ecrane si doar in serile din vacanta sau dinaintea unei zile libere. Niciodata in zilele de scoala. Si niciodata mai mult de o ora, o ora si jumatate daca se uita la un film intreg. Cu toate acestea, pentru ca ea are foarte multa treaba in aplicatiile si jocurile ei, regulile mele sunt cu foarte multe chinuri respectate. Majoritatea certurilor provin de aici. Eu zic da, ea nu; eu insist sa inchida, ea mai are putina treaba si tot asa. Nu suntem singurele in situatia asta din pacate si poate aceasta realitate nu este ceva de interes pentru multi.

Pentru mine este. Tehnologia face parte din viata copiilor, dar este benefica lor doar in masura in care este folosita cu moderatie si nu in exces. Fiica mea a invatat limba engleza si acum invata spaniola de pe aplicatii. Si diverse tehnici de pictura si desen si este experta in Minecraft si Sonic si mai stiu eu ce jocuri pe care eu nici sa le modific setarile nu stiu. Si este in regula si nu am pretentia de a o tine ferita de ecrane. Ce vreau sa o invat insa si inca nu am reusit este sa stie si sa opreasca ecranul la timp, inainte sa ii oboseasca vederea si sa ii dauneze neuronilor ei dragalasi. Inainte de a se instala dependenta, pentru ca obisnuinta deja exista. Uneori ma consolez cand o aud cum isi face planurile de joaca online: “in Minecraft o sa construiesc azi o ferma, la Crayola mai am cateva badge-uri de castigat si poate castig si cateva runde cu Sonic.”

Pentru viitorul lor nu stim cum este mai bine sa ii pregatim, cum sa ne pregatim noi ca parinti pentru el. Joaca din copilaria noastra este acum plictisitoare pentru generatia lor, ce are la indemana mijloace mult mai antrenante de distractie. Ce putem face si nu exista pericolul sa nu fie potrivit pentru acel viitor este sa le pastram aceste limite si reguli. Sa ne asiguram ca expunerea este una limitata si fara pericole, ca aplicatiile si jocurile alese de ei sunt potrivite varstei si nivelului emotional. Ca tehnologia si ecranul sunt folosite pentru a acumula noi cunostinte si deprinderi si nu pentru a le pierde pe cele naturale, deja stiute.

Cum reusim asta fiecare in familia lui este meritul personal si efortul facut va fi rasplatit peste masura. Este o lupta continua pe care nu avem dreptul sa o abandonam. De dragul lor si al nostru.

Piuneze

/ Author / Scrie un comentariu

Acum cativa ani, sa tot fie vreo 5 de atunci, am scris fiicei mele o carte. O colectie de povestioare despre viata noastra de familie, amintiri tare pretioase pe care le citim si acum si ne distram la fel de mult. Unele povestioare sunt si aici, pe blog, sa ne ajute sa nu uitam de unde venim si cat de frumos si greu in acelasi timp a fost drumul. Si sa ne pregateasca pentru ce va urma.

O mare poetesa a vremurilor noastre a primit aceasta carte si dupa ce a conchis ca nu am habar de structura unei scrieri, despre psihologia personajelor ( adica a mea si a familiei mele) si in general de nimic nu am habar, a gasit totusi si ceva “de pastrat”. Faptul ca as folosi foarte bine limba romana si m-as exprima aproape exceptional, fara sa o “schingiuesc” ca toti ceilalti. Nu stiu care sunt acesti ceilalti, nu i-am raspuns doamnei respective.

Am dat la o parte aceasta critica racoritoare a primei incercari de a lasa o parte din mine pe hartie, in densitatea cernelii. Las la o parte si orice urma de vanitate; insa trebuie sa recunosc ca am si acum pretentia de a ma exprima cat de corect pot in limba romana. Sau mai bine spus am avut, pana azi. Copilul are de lucrat din caietul de activitati pentru vacanta dat de doamna invatatoare. In functie de chef si afinitati, de cum a dormit si sau cum se aliniaza astrele, isi alege zilnic ce exercitii sau activitati vrea sa faca. Activitatea aleasa astazi a fost confectionarea unei moristi.

Citeste cerinta si deodata aud un cuvant nou; nu este primul pe care il foloseste si eu nu il stiu, insa asta ma amuza teribil:

– Mami, avem pi-u… pi-u-ne-ze? Ce sunt alea?

Rad si rad fara sa ma pot opri. Auzi la ea, piuneze! O corectez repede, plina de mandrie; doar eu sunt adultul care stie mai bine si ea este doar un copilas care din greseli invata, nu?

– Se spune pioneze de la pion, nu piuneza.

– Aici asa scrie, mami, piuneza! Ai?

Deschid repede dexonline si mandria de mai devreme se scutura de pe mine si raman dezgolita in cunoasterea mea: ambele forme sunt corecte, si pioneza si piuneza pentru ca provin din franceza, de la cuvantul “punesse”. Deci se pare ca nu cunosc chiar toata limba asta romana, cateva scapari am si la acest capitol, desigur…

Bineinteles ca nici piuneze nu am, doar ele nu sunt “child friendly” si nimeni nu mi-a cerut pana acum piuneze. Lipici, baterii, pupici si alte chestii din astea,da; piuneze inca nu. Caut un cui si trebuie sa ma multumesc cu un mic surub ratacit de familia lui in sertarul cu unelte, scule si chestii utile prin casa. Sertarul acela pe care il avem cu toti si care se umple pana nu se mai poate deschide de lucruri ce sigur vor fi utile candva. Varianta mai elaborata la “punga cu pungi”.

Ne apucam de treaba, de decupat si gaurit si batut surubul in creion cu un mic ciocan de jucarie, din lemn; n-avem voie sa folosim alt ciocan “ sa nu stricam proiectul” ; si oricum ar fi fost greu de gasit ciocanul ascuns printre cabluri si becuri in sertarul cu de toate. Morisca e gata si incepe suflatul. La inceput mai timid, apoi cu forta sa se invarta paletele, sa faca vant. A iesit bine si asa, fara piuneza… Atat s-a putut 🙂

The summer of it all

/ Author / Scrie un comentariu

In dogoarea soarelui de iunie, singura dorinta a sufletului insetat este apa. Si umbra. In mijlocul zilei, corpul uman se pregateste deja de inchidere. Conserva energii si vise si sperante pentru mai tarziu. Pentru cand va putea sa le experimenteze. Sa le simta. Sa se emotioneze de la ele, dar sa isi continue drumul.

Eu am ajuns la mijlocul zilei cele mai mari petrecute aici, invartindu-ma in jurul Soarelui. Si corpul meu, chiar daca nu se pregateste inca de inchidere, isi face rezerve. De amintiri care sa ii taie rasuflarea, de milioane de clipe petrecute cu oameni care ii fac sufletul sa vibreze, de planuri si idei. Isi face plinul de vorbe frumoase si muzica buna. De mancaruri dichisite sau din cele delicioase in care iti vine sa moi un colt de paine si apoi sa te lingi pe degete.

Corpul meu este inca aici cu mine si ma ajuta sa nu uit toate experientele si trairile care l-au adus aici. Toate cicatricile si urmele lui sunt si ale mele si sunt atat de frumoase! Le pretuiesc ca pe un dar nemaivazut. Fara ele nu as fi stiut tot ce stiu acum si nu as fi avut curajul sa trec peste obstacole si sa bat insistent la atatea usi care se incordau sa ramana inchise. Dar s-au deschis pana la urma.

Vara mea este acum. Din cand in cand intre mine si linia orizontului isi intretaie zborul un cuplu de randunele. Asa imi place sa cred, ca sunt un cuplu. Ca au ales sa isi petreaca impreuna zilele ce le-au ramas. In familie, avand grija de puii lor. De ele, de ei, de toti ai lor.

Ceva mai in fata se joaca un copilas. O minune, a mea si a lui, omul meu. Minunea noastra rade in soare si canta fericita un cantecel. Al ei, stiut pana acum doar de ea. Corpul ei este inca la inceputul calatoriei. Poate isi face rezerve, poate ca nu. Acum cu siguranta e ocupat sa experimenteze. Traieste, simte, creeaza amintirile pentru mai tarziu. Si cantecele.

Sunt aici, in paradis, cu oamenii mei cei mai dragi, dar mintea mea uneori se intoarce la ale ei. Ca mai avea ceva de facut si nu a terminat, ca oare ce o sa fie… Si cumva evadarile acestea din paradisul prezent sunt un semn ca am ramas tot eu si aici. Am ajuns si aici eu cu totul, sa absorb frumosul si sa ma incarc. Sa strang amintiri si cantece si zambete.

Vara nu este doar acum si doar aici, in paradis. Vara este tot timpul si paradisul e in noi, il luam cu noi mereu. Doar ca uneori uitam asta. O sa scriu pe un biletel chestia asta, sa nu mai uit. Nimic altceva nu conteaza atata timp cat e vara si noi suntem deja in paradis.

Nana

/ Author / Scrie un comentariu

Nana este iubire universala. Cine nu a avut o Nana in viata lui, sa ii faca toate poftele, sa oblojeasca julituri si sa ii zambeasca mereu? Oricat de impovarat i-ar fi fost sufletul sau de grele miscarile, ea a fost acolo sa aline, sa ofere o vorba buna. Nana este fiecare bunica sau matusa care a iubit neconditionat macar un copilas minunat. Sau mai multi, in egala masura. Nana s-a uitat pe ea si a mangaiat mai intai fruntea celor mici, a copiilor sau nepotilor. Nana iubeste si isi face griji pentru ei mereu; fie ca sta langa patul lor seara de seara sau ca locuieste la mii de kilometri distanta. Pe alte fusuri orare sau continente. Dragostea ei te ajunge de oricat de departe ar fi.

Nana povestii mele este bunica si mama. Are rochii dragute si zambete largi. Parul inca blond si spatele drept, desi greutatile vietii au atarnat si pe umerii sai. Nu s-a lasat doborata, a mers mai departe. A zambit si si-a scuturat toate grijile de pe umeri. Cand iti zambeste, ti se lumineaza si cea mai intunecata zi. Asta nu inseamna ca nu poate fi si autoritara la nevoie. Pentru ca puilor le prinde bine sa le amintim uneori ca nu au loc sa isi intinda aripile chiar cat si-ar dori; risca sa si le rupa. Asadar lectiile de zbor se fac incet, treptat, cu grija. Iar Nana este acolo sa ii prinda pe toti in bratele ei.

Nana mea nu mai e demult. Daca ar mai fi fost, mi-ar fi placut sa ne imbracam frumos si sa mergem la o plimbare prin oras. Sa mancam inghetata si sa ma intrebe ce amintire vreau sa imi cumpere din plimbarea noastra. Nu imi trebuie niciuna, am in minte si port in suflet toate amintirile de care am nevoie.

Totul sau nimic

/ Author / Scrie un comentariu

Sub soarele fierbinte de vara, niste oameni isi apara munca si valoarea. Esenta lor umana, tot ce au invatat si vor sa transmita mai departe. Fac asta, probabil, pentru ca toate celelalte incercari ale lor au fost in zadar. Au ramas neauziti si neascultati, neintelesi.

Nu sunt dascal. Dar as vrea sa cred ca macar o singura persoana a gasit ceva ce merita invatat din tot ceea ce incerc sa transmit.

Nu sunt de acord cu nedreptatea si ma intristeaza mereu neputinta oamenilor in fata unor obstacole pe care singuri nu au cum sa le invinga: judecata fara rost, rusinarea, ignorarea drepturilor lor fundamentale. Boala, suferinta, agresiunea.

In tara asta, orice ai face, undeva cineva considera ca nu faci bine. Daca ceri, de ce ai cerut, daca nu, cine te-a oprit? Daca esti bolnav, de ce nu ai avut grija de tine; daca iti sustii drepturile, de ce nu taci din gura.

Dascalii aceia din strada nu sunt baubau. Nu sunt niste “ei” extraterestri care ne vor raul. Suntem noi toti care uneori ne strigam, fie si fara voce, suferintele. Pentru ca nu mai putem si nu vrem sa renuntam. Si cerem ajutor! Si parca nimeni nu ne aude…

Dreptatea este in mod ideal o balanta. Insa intr-o societate atat de decalibrata este greu sa mentina un echilibru si atunci este datoria noastra, a tuturor, ca societate sa facem asta. Sa ne aparam si nevoile si neamul.

Sper sa ajungem vremuri cand cineva va apleca urechea si la povestile noastre, individuale sau colective, ca societate. Atat cat mai avem puterea sa le spunem. Apoi va fi prea tarziu… si o viata fara povesti este una fara trecut sau viitor. O lume trista, in care copiii nostri sunt singurii perdanti.

Game children play: choosing a book

/ Author / Scrie un comentariu

N-am cunoscut om mare sau mic sa nu ii placa joaca 🙂 Unul dintre jocurile de care nu ne mai saturam este “Alege ce carte citim in seara asta”. Cum ce joc e asta? Nu il jucati si voi? De vreun an si ceva, cand chiar suntem in pana de idei sau vrem sa ne surprindem, jucam jocul asta. Biblioteca copilului are 3 sectiuni, fiecare cu cate 5 rafturi. Pe cele de sus le poate alege doar un parinte. De obicei nu se intampla asta 🙂

Regulile jocului sunt urmatoarele: un jucator alege un numar de la 1 la 3 si astfel se alege sectiunea. Apoi alege un numar de la 1-5 si se alege astfel raftul. Apoi se face pauza, pentru ca cineva numara cartile de pe raftul respectiv. La final se alege stanga sau dreapta si rezulta cartea serii. Asa am aflat si noi cate carti stau cuminti in biblioteca: cam 1025 🙂 In ritmul asta, in cativa ani ne mutam si de aici…

Aseara eu am ales cartile, iar ea a tot numarat. Asadar s-au recitit a nu stiu cata oara cartile din imagini. In dreptul meu pot spune ca atunci cand aleg eu cartea este mereu cea de la numaratoare. In dreptul ei nu stiu ce sa spun, prea citim mereu preferatele ei 🙂

Origami

/ Author / Scrie un comentariu

V-am povestit oare ca la Bookfest am intalnit o fiinta minunata? Care venise in Romania tocmai din indepartata si enigmatica pentru unii dintre noi Japonie? Daa, a fost fascinanta intalnirea cu Nahoko, la standul editurii Portocala Albastra. Copilul a dorit sa mai mearga si a doua zi la targ, special sa se intalneasca din nou cu ea. Au desenat si au facut animalute din origami si si-au spus povesti. In engleza 🙂

Astazi am gasit in casa niste hartie pentru origami si copilul a vrut sa ma invete sa fac animalute origami si palariute de samurai pentru ele. Exact cum i-a aratat prietena ei Nahoko 🙂

Apoi am facut si un suport pentru betisoare.

Cam astea sunt rezultatele sesiunii de lucru din aceasta seara. Enjoy!