De ziua educatiei

Cine se mai educa astazi? Elevii? Adultii responsabili cu educarea lor? Specialistii din domenii diverse? Fiecare dintre noi, in patratica noastra? Si cum mai exact are loc procesul acesta continuu de educare? Cu batul, pe principiul “eu sunt mai mare si eu stiu mai bine”? Cu blandete, prin raportarea resurselor si metodelor educationale la posibilitatile si nevoile reale ale elevilor? Probabil ambele. Pentru ca, desi se scandeaza lozinci si se recita poezii maiastre in care copilul este in centrul procesului educational si toate lumea urmareste binele lui, uneori binele acesta este impus cu forta de adulti care doar ei stiu ce nevoi are elevul. Ca doar au experienta si ani de vechime si au fost si ei elevi, sigur lucrurile stau la fel si astazi.

Eu nu sunt un sustinator al acestor pareri. Cred ca totul se obtine mai usor cu echilibru si cu vorba buna. Si mai cred ca era aceasta “fast”, a schimbarilor rapide de mediu si mai ales tehnologice, necesita metode actualizate de invatare. Aseara copilul meu de 8 ani a avut cateva nelamuriri legate de un subiect de interes si m-a rugat sa il las sa interogheze AI pentru a afla raspunsul. Si a reusit sa faca asta in limba ei materna, fara dificultati, in cateva secunde afland chiar si raspunsul. Da, ati citit corect, secunde! Uneori metodele alternative de invatare, interactive si mult mai atragatoare decat cele oferite de programa traditionala sunt preferate de copii. Se simt parte a procesului, a relatiei, inteleg cauzalitatea si efectele generate; vad reusitele proprii si sunt recompensati pentru ele. Nu li se scoate mereu in evidenta doar negativul, doar ce nu pot sa faca asa cum scrie la programa.

Dar in tara cu rezultate atat de slabe la testari internationale ( testele PISA sunt doar unul dintre exemple) insistam ca totul este bine asa cum se face. Ca programele vechi de decenii si metodele de predare cu varste apropiate sunt foarte bune si in niciun caz nu ele trebuie sa intalneasca nevoia reala de cunoastere a elevului, ci el e musai sa se conformeze lor. Profesorii si elevii care indraznesc sa gandeasca si sa paseasca prin forte proprii, uneori dupa mari eforturi, afara din cutie sunt repede alungati la loc. In conformismul ideilor generale gandite de sus, niciodata de jos, de la beneficiar. Si educatia asta conformista si conformatoare produce pe banda rulanta absolventi incapabili sa isi sustina deschis si argumentat parerile, timorati de puterea exercitata de dascali, ancorati total gresit intr-o realitate internationala alta decat cea in care au stat ei timp de 14 ani, in toti anii de invatamant obligatoriu.

Un om educat are capacitatea sa se vada pe el si pe cei din jur intr-o lumina realista. Sa se adapteze la schimbari fara a suferi traume majore. Stie sa isi asorteze hainele si sa isi duca singur treburile care tin de igiena si nevoile personale. Stie sa fie politicos si respectuos cu el si ceilalti; prietenos cu animalele si cu mediul, ca deocamdata doar aici, pe planeta asta poate supravietui. Stie sa faca si sa vrea mereu binele. Sa aleaga graul de neghina pentru ca le cunoaste pe ambele.

Si cel mai important, a invatat deja ca timpul pe care l-a primit in dar la sosirea in aceasta lume este scurt si pretios. Si alege sa faca ce ii place, lucruri si activitati la care se pricepe si este cel mai bun. Sa aiba profesii pe care sa le exercite cu placere, pentru ca le iubeste si nu din obligatie, fortat de altii.

Si un astfel de om va creste si va educa la randul lui alti oameni educati, cu drag de carte si cu drag de munca. Dar oare mai vrem astfel de oameni printre noi? Sau Patria vrea sa stam cuminti in banca noastra, sa tinem cu “ei” si nu cu binele nostru personal? Cu cel al copiilor nostri dragi pentru care ne sacrificam zi de zi, sa ii crestem oameni mari, sanatosi si capabili sa isi duca mai departe mostenirea, nevoile si neamul?

Imagine preluata

Ziba came in a boat


de Liz Lofthouse, ilustratii de Robert Ingpen
Editiones Loguez, 2008 (editia in spaniola)

Caut de ceva timp aceasta carte scrisa de Liz Lofthouse, “Ziba came on a boat”. Mai ales de cand am aflat ca este ilustrata de unul dintre cei mai talentati si prolifici artisti inca in viata, Robert Ingpen. Nu am avut noroc sa gasesc varianta in engleza, asa ca ne vom delecta cu cea in spaniola.
Povestea are la baza aventurile unei familii de refugiati afgani, mai exact ale micutei Ziba si ale mamei ei. Cartea a luat nastere ca urmare a activitatii de voluntariat pe care autoarea a desfasurat-o in Hazara, o comunitate de afgani refugiati in Perth, Australia. Dar poate fi la fel de bine povestea oricarui copil ce isi lasa in urma traditiile si tara si casa pentru a supravietui si a putea trai liber.

Mama si tata

Cu ei incepe totul. Dintr-o celula de la unul si o celula de la celalalt. Glasul lor il auzi primul. Le simti bucuriile si emotiile de acolo din burtica, unde stai cuminte si astepti sa fii gata sa cunosti lumea. Sa ii vezi pe ei, de cunoscut deja va cunoasteti. Sunteti voi trei, familia.

Mama si tata sunt Dumnezeul nostru de pe Pamant. Mama este prima, mereu. Fara ea nimic nu ar fi posibil, noi nu am fi fost posibili. Dar ea sta langa tata, asa ca ei amandoi sunt cerul si pamantul, nordul si sudul, bucuriile si tristetile, toata viata noastra ei sunt. Pana crestem maricei, indeajuns de curajosi sa credem ca putem razbi singuri printre valuri, fara ei. Si ne avantam asa temerari, pana cand prima furtuna ne loveste si ne intoarcem la ei sa ne oblojim ranile, pe cele de pe piele sau pe cele din suflet. Alea dor mereu cel mai tare. Ne ducem la ei sa luam putere si dragoste si iubire de la matca noastra, din fagurele primordial: mama si tata. Si plecam iar sa ne cautam rostul, sa ne descoperim pe noi. Pana cand o alta celula, de la o alta mama si un alt tata, ne gaseste. E omul pe care trebuia sa il intalnim, sa ne ajute sa aflam cine suntem. Si sa plamadim o alta viata impreuna, a unei noi familii. Un fagure nou, doar al nostru, in care noi vom fi acum mama si tata.

Mama si tata suntem noi, mai mici sau mai mari. Ii purtam in sangele nostru, in zambet si privire, peste tot merg cu noi. Si cand cresc cei mai mari si incep sa nu mai poata razbi singuri printre valuri, vin ei la noi. Matca lor, fagurele. Sa ii ajutam si sa le fim alaturi. Sa le alungam temerile si fricile, sa le sustinem neputintele. Sa mergem mai departe tot impreuna, noi familia. Un singur val in fata tarmului stancos se sparge. Marea insa, familia aceasta puternica a valurilor, invinge mereu si mereu.

Mama mea si tatal meu au crescut mari si uneori cate o furtuna naravasa ii mai darama. Si eu ma sperii putin, dar continuam drumul impreuna in gand, pentru ca viata ne-a departat fizic. Mama mea si tatal meu sunt iubire, sunt frumos. Si ca orice alt frumos din viata mea, uneori imi este greu sa il ajung, sa ma bucur de ei, de noi trei. Drumul este lung si pare intunecos pe alocuri, impresurat cu spini sau cu pietre, greu de trecut printre ele. Dar este drumul meu pana la ei si il fac, sa ma intorc acolo, la familia noastra.

Dragi copii, purtati-va parintii cu voi si iubiti-i mult. Iubiti-i asa cum doar voi puteti sa ii iubiti, chiar daca uneori pare dificil sau nu simtiti asta. Pentru ca va pun sa faceti lucruri trasnite, cum ar fi sa va spalati farfuria sau sa va incheiati sireturile. Sau sa respectati reguli pe care voi nu aveti niciun chef sa le respectati. Pentru ca si ele tot din iubire au pornit, de la mama si tata, din fagurele vostru.

Noi trei si un … ied

The good old summer

This summer has officialy ended a few days ago. But I run on another calendar, I want to prolong it a little bit.

Today it was the last day of the summer holiday. It seemed like any other day, I guess that only the emotions of the adults or older kids would add something special to it.

This was a beautiful summer. A time to rest and warm our hearts, to plan new adventures and to reflect on the last ones. For me it wasn’t just a walk in the park, even if I took a lot of those. But I think that when you hit the rough is because you can always find your way to the calmer waters. That the sweat and the tears are also a reminder of who we are and what we need sometimes to do to get back to us.

For my daughter it was a holiday to remember. She played and laughed and slept a lot. She grew a little and now she is another her, a bit more independent from us and a bit more resilient from the rules. Things not necessary bad for her, things that maybe we encourage her to be. In order to see the world through your own eyes, you have to know what is the thing you see.

For us as a family is was time together and time apart, as in any other season. It was joy and exploration and boredom sometimes, if someone can still get bored in 2023 🙂

Tomorrow we go back to duty. My daughter to school, she’ll start second grade; her father to his work and me to mine. Mother, wife and when time allowes it, creator. And all the other jobs that I have, even if they are somehow not so visible. But I feel all of them and they make me who I am.

I wish all of us a good autumn, with sunny days and not so windy ones. And if we get in the way of a windy one, we must remember that we have to stay strong and wait for it to end. The bad times always ends and we get back to us.

Flecaretii, aventuri cu Pettson si Findus

Sau cum un marketing bun aduce vizitatori in cinematografe

Avem absolut toate cartile din seria cu Pettson si Findus. Si calendare, magneti de frigider, jocuri si figurine. Cum puteam sa lipsim de la noul film aparut in cinematografe pe 25 august? Nu puteam, desigur!

S-a intamplat ca in acea dimineata, toate cele 15 bilete vandute la reprezentatie la care am ales sa mergem sa fie unele in spatele altora, pe 4 randuri. Si in rest, nimic, doar scaune goale in toata sala. Asa ca nu am scapat de mirosit papucei si sandalute si de zgomotul suav al pop-cornului mestecat ca la maraton, cine il termina primul.

Filmul are 5-6 minute in care da, apar si cele doua indragite personaje, Pettson si Findus. Restul de 70 si ceva de minute este o alta istorie, o alta aventura. A acestor personaje numite flecareti, care sunt nevoiti sa isi gaseasca o noua locuinta pentru tot clanul lor.

Si nu ar fi putut reusi asta fara ajutorul micutului Smarto, un flecaret cu cateva probleme senzoriale si de vorbire. In rest, curajos si istet cat incape.

Asadar, daca sunteti foarte pasionati de aventurile flecaretilor, puteti merge la film. Daca insa vreti sa ii vedeti pe Pettson si Findus, nu acesta este filmul la care sa mergeti. Zic si eu, cinefil de vacanta si mare iubitor de carti cu Pettson si Findus.

J’ai le droit d’aimer les livres ( et le chocolat!)

de Alain Serres, cu ilustratii de Aurelia Fronty

Ilustratoarea franceza Aurelia Fronty a colaborat cu cele mai mari case de moda din lume. De la design si picturi murale, la ilustratii si carti pentru copii, talentul ei este de neegalat.

Una dintre cele mai recente carti pentru care a ilustrat este aparuta in 2023 si incearca sa ii apropie pe copii de lectura. Pentru ca daca tot au dreptul fundamental la educatie, cultura si carte, de ce sa nu fie carti minunate si dulci, precum ciocolata 🙂

Cititul este una dintre cele mai mari pasiuni pe care o fiinta umana o poate avea. Cititul aduce mai aproape oameni si locuri cu care greu ne putem intalni fizic. Lumile care se deschid intre paginile unei carti ofera informatii si adevaruri la care doar prin intermediul lor putem avea uneori acces.

Copiii invata sa citeasca de mititei. Unii, cei mai norocosi dintre ei. Si isi fac prieteni acolo in universul cartilor si se imagineaza eroi de tot felul. Afla povesti despre lumi si personaje demult apuse, sau doar inchipuite. Ele inca nu au fost, dar poate vor veni.

Copiii au dreptul sa citeasca o carte frumoasa si noi adultii din viata lor suntem responsabili sa le-o oferim, chiar daca eforturile sunt mari. Pentru ca, nu-i asa, recompensele sunt pe masura. Si dulci ca o patratica de ciocolata. Enjoy!

Cine locuieste aici?


de Laura Pamfiloiu, ilustratii de Kim Amate
Fabulafia, 2021

Ce alt titlu mai potrivit pentru o zi de toamna decat acesta?
Recunosc, la momentul aparitiei, ceva m-a impiedicat sa cumpar cartea. Daca este prea mica? m-am gandit. Nu este 🙂 Este o carte pentru toate varstele, o carte al carui personaj principal este da, inca destul de mic incat incape tot in imbratisarea mamei sale. Dar asta nu inseamna ca nu este destul de curajos si dornic de cunoastere incat sa cutreiere lumea pentru a afla raspunsuri si adevaruri cautate.
Scrierea Laurei Pamfiloiu merge manusa cu ilustratia lui Kim Amate. Povestea curge lin, ca un cantec duios. Este o carte desavarsita, pana in cele mai mici detalii. Sunt convinsa ca aparuta in orice alta tara in care literatura pentru copii are locul de cinste bine meritat, aceasta carte ar fi fost un best-seller.
Ce m-a impresionat mai mult decat cartea in sine a fost reactia copilului meu dupa ce a citit-o. A venit la mine, s-a cuibarit printre bratele mele si a soptit incetisor, ca un secret doar pentru noi: tu-tu, tu-tu.

Daca vreti sa mai prelungiti vacanta copiilor, cartea aceasta poate oferi cateva clipe de magie. Enjoy!

Meeting a fairy

Una din cartile mele preferate a fost si va ramane mereu “A murit Luchi” de Otilia Cazimir. Nu va speriati, ca nu moare nimeni 🙂 doar ca fetita Luchi se transforma in prima zi de scoala in eleva Casian Alexandra. Iar cand invatatoarea ii striga numele trecut in catalog, ea nu raspunde; ea era Luchi. Apoi isi da seama ca trebuie sa raspunda si sa devina aceasta Alexandra Casian. Pentru ca acum ea este Alexandra. Si asa, Luchi “moare”.

Intr-unul din capitolele cartii este povestita intalnirea ei cu Regina. Si cum a invatat zile la rand poezia pe care urma sa i-o spuna si toate emotiile tuturor si sfaturile ( nu boti rochita, nu uita versurile). Si mai ales, cum a sarutat-o regina pe obraz! Pe ea, dintre toti copiii! Si cum nu s-a mai spalat zile intregi pe obrazul acela, sa nu se duca sarutul reginei si ea sa redevina Luchi cea de toate zilele.

Eu astazi ma simt exact cum cred ca s-a simtit Luchi dupa ce a sarutat-o regina. De ce? Pentru ca eu astazi m-am intalnit cu o zana. Nu ma credeti? Ei bine, eu v-as sfatui sa o faceti. Chiar este o zana, are o aura magica in jurul ei si o bagheta si mai magica din care, cand o invarte in aer de trei ori, ies minuni. Puf!

Toata lumea, toti copilasii din Univers sunt convinsi ca darurile cele mai dorite si asteptate sunt aduse de Mos Craciun. Nu este asa; sunt daruri mult mai pretioase pe care el nu le poate aduce. Trebuie sa le aduca un om, care traieste o viata de om, iubeste si se emotioneaza precum unul si intelege bucuriile si tristetile, limitarile si excelenta si tot ce inseamna drumul nostru pe acest pamant. Care stie ca dupa ce noi nu vom mai fi, palate si bogatii vor disparea la un moment dat. Si vor ramane doar emotiile si amintirile celorlalti despre noi.

De aceea spun ca astazi am intalnit o zana, pentru ca ea asta aduce copiilor, darurile acestea. Le lasa in urma ei, de ani de zile: emotii si bucurii. Pe care nu le plamadeste chiar asa de usor, doar cu o invartire de bagheta; dar asa pare, dupa ce o cunosti.

Deocamdata atat va pot povesti despre zana, nu vreau sa dispara inca toata magia intalnirii noastre. Cand o sa se stearga, o sa pot asterne pe hartie mai multe ganduri si o sa va dau ocazia, celor ce nu o cunoasteti inca, sa pasiti in lumea magica a darurilor ei.

Meeting a fairy

MINA, Museum of Immersive New Art

Astazi am reusit o premiera: sa intram primele in noul spatiu MINA, cel mai mare muzeu de arta interactiva din Sud-Est-ul Europei.

Proiectia actuala cuprinde doua parti, prima avand la baza opera lui Gustav Klimt si a doua dedicata lumii subacvatice.

Spatiul este unul al trairilor senzoriale complexe. Adica este o idee buna sa va asezati jos, desi nu sunt scaune, daca simtiti ca ametiti cand vi se pare ca trec pestisori pe sub voi 🙂

A fost interesant, de la primul gand cand a inceput proiectia (hai sa plecam!) pana la final ( mi-a placut mami aici, bine ca nu am plecat!)

Mici stangacii, ca la orice prima reprezentatie, sunt sigura ca se vor remedia in zilele urmatoare.

O sa las cateva imagini pe care am reusit sa le iau sa va introduca in atmosfera locului.

Ce mi-as fi dorit: ca cei mici sa beneficieze de o reducere la pretul biletului. Si de o coloana sonora adecvata nivelului de decibeli pe care urechiusele lor mici il poate suporta.

Si a mai fost o chestie care nu credeam ca isi mai are locul in acest secol, cel putin nu intr-o institutie de arta. Moderna. Pentru “grupuri” de minim 4 persoane se ofera o reducere. Nu stiu cat este aceasta reducere, recunosc ca nu m-a interesat, eram doar eu si fiica mea. Noi am rezervat bilete online cu pret intreg, copiii nu beneficiaza de reducere ( inca, sper). Dar in fata noastra, la intrare, cat am asteptat deschiderea, se formau “grupuri” de cate 4 necunoscuti pana la momentul intrarii in muzeu, pentru a putea beneficia de reducere. Oi fi eu de moda veche, dar parca imparteala asta nu e si pentru caini si pentru catei …

The amazing and true story of Tooth mouse Perez

de Ana Cristina Herreros, ilustratii de Violeta Lopiz

Enchanted Lion Books, NY, 2023

Este o vorba, “Parinti, ascultati de copii!” . Sau poate nu e… Eu am ascultat de copil care imi tot povestea despre El ratoncito Perez, am cautat referinte despre el si asa am ajuns la aceasta carte. Pentru ca este ilustrata de Violeta Lopiz, care a ilustrat si “The forest” si a carei ilustratie imi place mult, am cumparat-o si astazi a ajuns la noi, asa ca m-am gandit sa va fac si voua cunostinta cu ea.
Legenda lui ratoncito Perez se spune ca are la baza o legenda franceza despre La bonne petit souris. Ambii soricei ar fi responsabili de colectarea dintilor de lapte ai copiilor, in locul lor lasand sau nu diverse daruri. Unele nu sunt fizice, copiii nu le pot vedea, asa cum aflam si din aceasta poveste. Insa asta nu inseamna ca nu sunt pretioase; bunaoara atunci cand isi pierd un dinte de lapte, copiii primesc in schimb darul cresterii, au devin deja destul de mari sa aiba dinti de adulti.

A fost o lectura interesanta, care nu a demontat alte legende sau personaje imaginare, precum The tooth fairy. A avut rolul sa imbogateasca lumea asta fantastica a personajelor legendare atat de iubite de copii, despre a caror existenta ei nu pot spune cu certitudine nimic, insa cu totii cred in ele. Pentru ca, asa cum spune si Chris Van Allsburg in Expresul Polar, atat timp cat mai auzim clinchetul clopotelului, suntem inca si noi copii.