Don’t let the Pigeon drive the sleigh!

by Mo Willems

The last addiction to the Pigeon serie has come! Not with the actual Santa’s sleigh, but in time to be under the Christmas tree for all the children who loves Pigeon.

“Don’t leg the Pigeon drive the sleigh!” is a super funny wintery story about the Pigeon wanting to drive Santa’s sleigh. Until he realises that it is not actually so simple and after a reindeer frightens him, he decided that it is not a job for him. Maybe, he will try the Easter bunny… sorry, Pigeon 🙂

Giving thanks

We often say this word out of habit. But there are moments in life when we take the time to give thanks for what we are and what we have.

Today is that day of the year when a lot of thanks will be heard.

I chose a book to celebrate this day. It is call “A fine dessert” and it is illustrated by the renewed artist Sophie Blackall.

A true history and humanity lesson. A walk through the centuries to see families enjoying this fine dessert.

Girls of the world

de Mihaela Noroc, Andrews McMeel Publishing, 2023

Saptamana trecuta a aparut ultimul album al artistei Mihaela Noroc, “Girls of the world”.
Autoarea a precizat ca va fi disponibila si varianta in limba romana. Lansarea va fi in primavara, insa nu se stie inca data aparitiei.
Pana atunci, va invit sa priviti cateva imagini din album si sa va inchipuiti activitatea colosala din spatele acestui proiect.
Nu o cunosc personal pe Mihaela Noroc, desi mi-as dori tare mult. Sa o felicit pentru ceea ce face, pentru tot ce inseamna proiectele ei si ce vrea sa lase in urma. Ce o invata pe fiica ei, ce mostenire artistica ii pregateste.

Lisabet si bobul de mazare

de Astrid Lindgren, ilustratii de Ilon Wikland
Editura Cartea Copiilor, 2023

Poate cele mai indragite surori din literatura pentru copii sunt Madicken si Lisabet Nilsson, personajele portretizate desavarsit de Astrid Lindgren. “Lisabet si bobul de mazare”, aparuta recent la Cartea Copiilor, a devenit imediat una din cartile preferate ce descriu pataniile nazdravanelor surori ce traiesc in Junibacken. Junibacken este din 1989 si un parc tematic dedicat cartilor si povestilor magice scrise de celebra autoare si una dintre cele mai vizitate atractii turistice din Suedia. Astrid Lindgren s-a implicat foarte mult in realizarea si definitivarea conceptului acestui parc, pe care l-a imaginat ca un spatiu menit sa promoveze literatura si povestile pentru copii.

Despre Madicken, sora mai mare, ati citit deja prin ce peripetii a tot trecut. Lisabet, in calitate de sora mai mica, o urmareste peste tot pe Madicken. Asta pana intr-o zi de joi, doar una, caci nu in fiecare joi isi indeasa Lisabet boabe de mazare in nas. Care acum trebuie sa si iasa, pana nu infloreste o noua planta de mazare tocmai in nasul micutei Lisabet. Trimise de mama lor la doctor, pentru extractia incapatanatului bob de mazare, cele doua surori au parte de tot felul de aventuri care mai de care mai neasteptate. Pentru ca o nenorocire nu vine niciodata singura, Madicken va ajunge si ea pacienta doctorului Berglund. Tot pentru o problema … nasoasa.

Umorul desavarsit dozat, modul captivant in care curge povestirea, faptul ca iti poti imagina mereu personajele in timp ce fac diverse activitati sau isi pregatesc “terenul” pentru noi aventuri si ca intamplarile lor, desi deloc banale, par atat de credibile si de reale, toate la un loc poarta semnatura de neconfundat a talentatei scriitoare suedeze. Pentru ca doar un autor de un asemenea calibru poate detine toate secretele si talentul necesar pentru a crea povesti magice, ce vor dainui si bucura milioane de cititori, mari si mici.

Copiii minunati, viitorul

Dupa amiaza de toamna in Bucuresti, in a treia zi dupa ce unul dintre sensurile de mers ale singurului pod ce traverseaza liniile de cale ferata a fost inchis. Blocaj total, masini ce se inghesuie in fiecare cm ce se elibereaza. Claxoane si nervi si frustari. Imi este clar, nu voi putea ajunge la timp unde am de ajuns, desi am plecat cu o ora inainte. Reusesc sa depasesc zona blocata si ajung pe o straduta mai libera din Cotroceni. Ma opresc la semafor si ma uit in jur. Pe trotuarul din dreptul meu, un baietel de 10-11 ani merge agale, citind dintr-o carte. Ma uit din nou la el; oare sigur e o carte? Ce copii mai citesc in ziua de azi? Si pe strada?! In spatele lui, mergand la fel de incet si netulburate de toata aglomeratia din care am scapat de putin timp, vin o fetita si bunica ei. Fetita citeste si ea! M-as da jos din masina sa ii imbratisez, dar s-a facut verde si trebuie sa plec. Eu am de ajuns undeva si deja am intarziat. Insa ei, copilasii aceia minunati, imi dau speranta ca totul nu e pierdut. Ca mai avem o sansa la normalitate si ca mai exista si copii preocupati de educatie si de frumos, de activitati placute, linistite, fara tipete si agresiuni catre cei din jur.

Copiii astia minunati sunt viitorul si aripile lor vor zbura cat de sus vor putea, pentru ca sunt puternice si rezistente.

Imagine preluata: a book fairy

The tree and the river

by Aaron Becker, Walker Books Ltd, 2023

A new worldless book from the renewed american author, Aaron Becker.

Is the wordless poem of resilience, of the overcome of life in spite of any difficulties. The story of how things evolve in the world up until it’s own evolution puts everything in danger. And how, from the tinniest seed, if is a good one, the life comes back. To nature, to revieval of all species.

Enjoy!

De ziua educatiei

Cine se mai educa astazi? Elevii? Adultii responsabili cu educarea lor? Specialistii din domenii diverse? Fiecare dintre noi, in patratica noastra? Si cum mai exact are loc procesul acesta continuu de educare? Cu batul, pe principiul “eu sunt mai mare si eu stiu mai bine”? Cu blandete, prin raportarea resurselor si metodelor educationale la posibilitatile si nevoile reale ale elevilor? Probabil ambele. Pentru ca, desi se scandeaza lozinci si se recita poezii maiastre in care copilul este in centrul procesului educational si toate lumea urmareste binele lui, uneori binele acesta este impus cu forta de adulti care doar ei stiu ce nevoi are elevul. Ca doar au experienta si ani de vechime si au fost si ei elevi, sigur lucrurile stau la fel si astazi.

Eu nu sunt un sustinator al acestor pareri. Cred ca totul se obtine mai usor cu echilibru si cu vorba buna. Si mai cred ca era aceasta “fast”, a schimbarilor rapide de mediu si mai ales tehnologice, necesita metode actualizate de invatare. Aseara copilul meu de 8 ani a avut cateva nelamuriri legate de un subiect de interes si m-a rugat sa il las sa interogheze AI pentru a afla raspunsul. Si a reusit sa faca asta in limba ei materna, fara dificultati, in cateva secunde afland chiar si raspunsul. Da, ati citit corect, secunde! Uneori metodele alternative de invatare, interactive si mult mai atragatoare decat cele oferite de programa traditionala sunt preferate de copii. Se simt parte a procesului, a relatiei, inteleg cauzalitatea si efectele generate; vad reusitele proprii si sunt recompensati pentru ele. Nu li se scoate mereu in evidenta doar negativul, doar ce nu pot sa faca asa cum scrie la programa.

Dar in tara cu rezultate atat de slabe la testari internationale ( testele PISA sunt doar unul dintre exemple) insistam ca totul este bine asa cum se face. Ca programele vechi de decenii si metodele de predare cu varste apropiate sunt foarte bune si in niciun caz nu ele trebuie sa intalneasca nevoia reala de cunoastere a elevului, ci el e musai sa se conformeze lor. Profesorii si elevii care indraznesc sa gandeasca si sa paseasca prin forte proprii, uneori dupa mari eforturi, afara din cutie sunt repede alungati la loc. In conformismul ideilor generale gandite de sus, niciodata de jos, de la beneficiar. Si educatia asta conformista si conformatoare produce pe banda rulanta absolventi incapabili sa isi sustina deschis si argumentat parerile, timorati de puterea exercitata de dascali, ancorati total gresit intr-o realitate internationala alta decat cea in care au stat ei timp de 14 ani, in toti anii de invatamant obligatoriu.

Un om educat are capacitatea sa se vada pe el si pe cei din jur intr-o lumina realista. Sa se adapteze la schimbari fara a suferi traume majore. Stie sa isi asorteze hainele si sa isi duca singur treburile care tin de igiena si nevoile personale. Stie sa fie politicos si respectuos cu el si ceilalti; prietenos cu animalele si cu mediul, ca deocamdata doar aici, pe planeta asta poate supravietui. Stie sa faca si sa vrea mereu binele. Sa aleaga graul de neghina pentru ca le cunoaste pe ambele.

Si cel mai important, a invatat deja ca timpul pe care l-a primit in dar la sosirea in aceasta lume este scurt si pretios. Si alege sa faca ce ii place, lucruri si activitati la care se pricepe si este cel mai bun. Sa aiba profesii pe care sa le exercite cu placere, pentru ca le iubeste si nu din obligatie, fortat de altii.

Si un astfel de om va creste si va educa la randul lui alti oameni educati, cu drag de carte si cu drag de munca. Dar oare mai vrem astfel de oameni printre noi? Sau Patria vrea sa stam cuminti in banca noastra, sa tinem cu “ei” si nu cu binele nostru personal? Cu cel al copiilor nostri dragi pentru care ne sacrificam zi de zi, sa ii crestem oameni mari, sanatosi si capabili sa isi duca mai departe mostenirea, nevoile si neamul?

Imagine preluata

Ziba came in a boat


de Liz Lofthouse, ilustratii de Robert Ingpen
Editiones Loguez, 2008 (editia in spaniola)

Caut de ceva timp aceasta carte scrisa de Liz Lofthouse, “Ziba came on a boat”. Mai ales de cand am aflat ca este ilustrata de unul dintre cei mai talentati si prolifici artisti inca in viata, Robert Ingpen. Nu am avut noroc sa gasesc varianta in engleza, asa ca ne vom delecta cu cea in spaniola.
Povestea are la baza aventurile unei familii de refugiati afgani, mai exact ale micutei Ziba si ale mamei ei. Cartea a luat nastere ca urmare a activitatii de voluntariat pe care autoarea a desfasurat-o in Hazara, o comunitate de afgani refugiati in Perth, Australia. Dar poate fi la fel de bine povestea oricarui copil ce isi lasa in urma traditiile si tara si casa pentru a supravietui si a putea trai liber.

Mama si tata

Cu ei incepe totul. Dintr-o celula de la unul si o celula de la celalalt. Glasul lor il auzi primul. Le simti bucuriile si emotiile de acolo din burtica, unde stai cuminte si astepti sa fii gata sa cunosti lumea. Sa ii vezi pe ei, de cunoscut deja va cunoasteti. Sunteti voi trei, familia.

Mama si tata sunt Dumnezeul nostru de pe Pamant. Mama este prima, mereu. Fara ea nimic nu ar fi posibil, noi nu am fi fost posibili. Dar ea sta langa tata, asa ca ei amandoi sunt cerul si pamantul, nordul si sudul, bucuriile si tristetile, toata viata noastra ei sunt. Pana crestem maricei, indeajuns de curajosi sa credem ca putem razbi singuri printre valuri, fara ei. Si ne avantam asa temerari, pana cand prima furtuna ne loveste si ne intoarcem la ei sa ne oblojim ranile, pe cele de pe piele sau pe cele din suflet. Alea dor mereu cel mai tare. Ne ducem la ei sa luam putere si dragoste si iubire de la matca noastra, din fagurele primordial: mama si tata. Si plecam iar sa ne cautam rostul, sa ne descoperim pe noi. Pana cand o alta celula, de la o alta mama si un alt tata, ne gaseste. E omul pe care trebuia sa il intalnim, sa ne ajute sa aflam cine suntem. Si sa plamadim o alta viata impreuna, a unei noi familii. Un fagure nou, doar al nostru, in care noi vom fi acum mama si tata.

Mama si tata suntem noi, mai mici sau mai mari. Ii purtam in sangele nostru, in zambet si privire, peste tot merg cu noi. Si cand cresc cei mai mari si incep sa nu mai poata razbi singuri printre valuri, vin ei la noi. Matca lor, fagurele. Sa ii ajutam si sa le fim alaturi. Sa le alungam temerile si fricile, sa le sustinem neputintele. Sa mergem mai departe tot impreuna, noi familia. Un singur val in fata tarmului stancos se sparge. Marea insa, familia aceasta puternica a valurilor, invinge mereu si mereu.

Mama mea si tatal meu au crescut mari si uneori cate o furtuna naravasa ii mai darama. Si eu ma sperii putin, dar continuam drumul impreuna in gand, pentru ca viata ne-a departat fizic. Mama mea si tatal meu sunt iubire, sunt frumos. Si ca orice alt frumos din viata mea, uneori imi este greu sa il ajung, sa ma bucur de ei, de noi trei. Drumul este lung si pare intunecos pe alocuri, impresurat cu spini sau cu pietre, greu de trecut printre ele. Dar este drumul meu pana la ei si il fac, sa ma intorc acolo, la familia noastra.

Dragi copii, purtati-va parintii cu voi si iubiti-i mult. Iubiti-i asa cum doar voi puteti sa ii iubiti, chiar daca uneori pare dificil sau nu simtiti asta. Pentru ca va pun sa faceti lucruri trasnite, cum ar fi sa va spalati farfuria sau sa va incheiati sireturile. Sau sa respectati reguli pe care voi nu aveti niciun chef sa le respectati. Pentru ca si ele tot din iubire au pornit, de la mama si tata, din fagurele vostru.

Noi trei si un … ied

The good old summer

This summer has officialy ended a few days ago. But I run on another calendar, I want to prolong it a little bit.

Today it was the last day of the summer holiday. It seemed like any other day, I guess that only the emotions of the adults or older kids would add something special to it.

This was a beautiful summer. A time to rest and warm our hearts, to plan new adventures and to reflect on the last ones. For me it wasn’t just a walk in the park, even if I took a lot of those. But I think that when you hit the rough is because you can always find your way to the calmer waters. That the sweat and the tears are also a reminder of who we are and what we need sometimes to do to get back to us.

For my daughter it was a holiday to remember. She played and laughed and slept a lot. She grew a little and now she is another her, a bit more independent from us and a bit more resilient from the rules. Things not necessary bad for her, things that maybe we encourage her to be. In order to see the world through your own eyes, you have to know what is the thing you see.

For us as a family is was time together and time apart, as in any other season. It was joy and exploration and boredom sometimes, if someone can still get bored in 2023 🙂

Tomorrow we go back to duty. My daughter to school, she’ll start second grade; her father to his work and me to mine. Mother, wife and when time allowes it, creator. And all the other jobs that I have, even if they are somehow not so visible. But I feel all of them and they make me who I am.

I wish all of us a good autumn, with sunny days and not so windy ones. And if we get in the way of a windy one, we must remember that we have to stay strong and wait for it to end. The bad times always ends and we get back to us.