Pranzul la noi acasa

Incercam pe cat putem sa mancam impreuna cand suntem toti acasa.

De ceva vreme unul dintre felurile ei preferate de mancare este mac&cheese.

Astazi a pregatit cu tatal ei totul: au fiert paste, au facut sosul, au suflat sa se raceasca.

Isi aduce farfuria la masa si ma intreaba daca vreau sa gust si eu. Vreau, cum sa nu vreau? O fi existand cineva sa poata refuza cateva paste delicioase? Daca o exista, sigur-sigur nu sunt eu aceea 🙂

⁃ Sunt delicioase pastele tale!

⁃ Vreti si dumneavoastra, doamna? Eu sunt chelnerul si va iau comanda. Ce ati dori azi?

⁃ O imbratisare vreau! Aveti?

⁃ Noi aici servim imbratisari, dar si mancare. Zi, ce vrei sa mananci? Eu sunt chelnerul tau; imi notez si ii spun bucatarului.

⁃ As vrea o rosie.

Se blocheaza un pic, apoi intreaba:

⁃ Atat vrei? O rosie?

⁃ Cu putin hummus si o bucata de ficat.

⁃ Ficat? Nu stiu daca avem, sa intreb.

⁃ Avem. Roaga bucatarul, stie el unde este.

⁃ Bine. Ma duc. Si humus vrei? Avem?

⁃ Ihi.

⁃ Ihi ce? Avem?

⁃ Da.

⁃ Bine, ma duc. Asteptati aici, doamna; ma intorc imediat cu mancarea dumneavoastra.

O aud discutand cu “bucatarul”.

⁃ Doamna ar vrea o rosie si humus si ficat. Ai?

⁃ Da, toti avem ficat!

⁃ Tati, fii serios! De mancare, ai?

⁃ Am, da. Spunei doamnei ca i le aduc imediat.

Se intoarce la masa fredonand un cantec care ne place noua tare mult: martisor.

⁃ Vine imediat comanda dumneavoastra! De baut ce vreti? Vad ca aveti deja apa in pahar.

⁃ Da, multumesc, am.

Dupa un timp apare si bucatarul cu mancarea noastra, a mea si a lui. Pret de cateva minute tot ce se aude este un cantecel fredonat incetisor, printre mestecaturi: alb cu rosu floare, martisor…

Nu este vremea lui martisor; dar este pace si ne e bine. Si mancam impreuna mancarea noastra preferata. Ce altceva ne-am mai putea dori?

Maurice Sendak si lumea “salbataciunilor”

Este 10 iunie si o pagina pe care o urmaresc imi aduce aminte ca intr-un alt 10 Iunie, cel din 1928, se nastea Maurice Sendak. Poate cel mai cunoscut scriitor si ilustrator de carte pentru copii ce a existat vreodata. Nu cred ca s-a realizat vreun top international sau regional de autori sau carti pentru copii in care sa nu fie prezent si numele lui.

“Where the wild things are” ( in romana a aparut sub titlul “Regele tuturor salbataciunilor”) este una dintre cele mai cunoscute si controversate lucrari ale lui. Multi parinti au reclamat ilustratiile prea infricosatoare. Si povestea “teribila”. Povestea nu are nimic terifiant in ea; copiii iubesc aceasta poveste! Mai ales baietei nazdravani din intreaga lume care sigur au fost si ei trimisi in camera lor macar o data in viata 🙂

In 2009 cartea a fost ecranizata in regia lui Spike Jonze, cel care ii va dedica in 2013, la un an de la moartea artistului, filmul HER.

Sendak a ilustrat pentru Else Holmelund Minarik binecunoscuta colectie “Little bear”. Ca un semn al apropierii lor si dincolo de condeie si creioane si pensule, artista va parasi lumea aceasta la cateva luni dupa moartea lui Sendak.

Influenta tatalui, Patrick Sendak, in arta lui este evidenta si artistul o si recunoaste public. Tatal sau a fost designer de costume si rochii si Maurice va mosteni acest talent. El va fi cel care va concepe mai tarziu costumele pentru spectacolul de balet The Nutcracker. Si va ilustra o carte pentru copii cu acelasi nume. Alte influente in opera lui au fost Herman Melville, Emily Dickenson, Mozary si… Walt Disney, Fantasia si Mickey Mouse fiind doua dintre sursele sale de inspiratie.

Datorita faptului ca “In bucataria de noapte” apare un baietel in pielea goala, cartea devine una dintre cele mai cenzurate carti ilustrate pentru copii.

“Undeva in lumea larga” este o alta carte din bibliografia lui. Sau Brundibar. Sau “Soup chicken with rice”. Sau “The nutshell library”. Pentru a numi doar cateva dintre lucrarile lui.

Maurice Sendak cu siguranta a dat o noua semnificatie pentru “wild things”. In viata personala a declarat ca a incercat sa para cat mai normal cu putinta si sa isi ascunda adevarata fire. Cel putin parintilor sai, care nu au stiut niciodata detalii din viata lui personala, de cuplu.

In literatura pentru copii va ramane mereu Regele lor, al tuturor spiritelor libere si inca salbatice. Va fi mereu un punct de reper; un schimbator de drumuri si directii. De semnificatii si influente din lumea reala care combinate ofera o lume imaginara atat de complexa si fascinanta. Si nu usor de inteles si acceptat. Dar asta e si normal, nu? Toate spiritele libere asa sunt 🙂

Totul sau nimic

Sub soarele fierbinte de vara, niste oameni isi apara munca si valoarea. Esenta lor umana, tot ce au invatat si vor sa transmita mai departe. Fac asta, probabil, pentru ca toate celelalte incercari ale lor au fost in zadar. Au ramas neauziti si neascultati, neintelesi.

Nu sunt dascal. Dar as vrea sa cred ca macar o singura persoana a gasit ceva ce merita invatat din tot ceea ce incerc sa transmit.

Nu sunt de acord cu nedreptatea si ma intristeaza mereu neputinta oamenilor in fata unor obstacole pe care singuri nu au cum sa le invinga: judecata fara rost, rusinarea, ignorarea drepturilor lor fundamentale. Boala, suferinta, agresiunea.

In tara asta, orice ai face, undeva cineva considera ca nu faci bine. Daca ceri, de ce ai cerut, daca nu, cine te-a oprit? Daca esti bolnav, de ce nu ai avut grija de tine; daca iti sustii drepturile, de ce nu taci din gura.

Dascalii aceia din strada nu sunt baubau. Nu sunt niste “ei” extraterestri care ne vor raul. Suntem noi toti care uneori ne strigam, fie si fara voce, suferintele. Pentru ca nu mai putem si nu vrem sa renuntam. Si cerem ajutor! Si parca nimeni nu ne aude…

Dreptatea este in mod ideal o balanta. Insa intr-o societate atat de decalibrata este greu sa mentina un echilibru si atunci este datoria noastra, a tuturor, ca societate sa facem asta. Sa ne aparam si nevoile si neamul.

Sper sa ajungem vremuri cand cineva va apleca urechea si la povestile noastre, individuale sau colective, ca societate. Atat cat mai avem puterea sa le spunem. Apoi va fi prea tarziu… si o viata fara povesti este una fara trecut sau viitor. O lume trista, in care copiii nostri sunt singurii perdanti.

Game children play: choosing a book

N-am cunoscut om mare sau mic sa nu ii placa joaca 🙂 Unul dintre jocurile de care nu ne mai saturam este “Alege ce carte citim in seara asta”. Cum ce joc e asta? Nu il jucati si voi? De vreun an si ceva, cand chiar suntem in pana de idei sau vrem sa ne surprindem, jucam jocul asta. Biblioteca copilului are 3 sectiuni, fiecare cu cate 5 rafturi. Pe cele de sus le poate alege doar un parinte. De obicei nu se intampla asta 🙂

Regulile jocului sunt urmatoarele: un jucator alege un numar de la 1 la 3 si astfel se alege sectiunea. Apoi alege un numar de la 1-5 si se alege astfel raftul. Apoi se face pauza, pentru ca cineva numara cartile de pe raftul respectiv. La final se alege stanga sau dreapta si rezulta cartea serii. Asa am aflat si noi cate carti stau cuminti in biblioteca: cam 1025 🙂 In ritmul asta, in cativa ani ne mutam si de aici…

Aseara eu am ales cartile, iar ea a tot numarat. Asadar s-au recitit a nu stiu cata oara cartile din imagini. In dreptul meu pot spune ca atunci cand aleg eu cartea este mereu cea de la numaratoare. In dreptul ei nu stiu ce sa spun, prea citim mereu preferatele ei 🙂

La adapostul cartilor

Dragi copii, sa va spun un secret: in carti veti gasi mereu un sprijin! Da, da, asa este! Ele mereu va ofera porti larg deschise catre lumi minunate si neimaginate. Cartile adapostesc de necunoastere si incultura; va ajuta sa cresteti mari prin fortele voastre launtrice. Sa ganditi cu mintea voastra si sa vedeti cu ochii vostri. Sa duceti mai departe povestile spuse de voi sau pe ale celorlalti din universul vostru.

Cartile adapostesc de vreme rea, suparari si furtuna. Si uneori adapostesc si protejeaza bine intre copertile lor lucrul vostru cel mai de pret: joaca 🙂

The blue hour de Isabelle Simler

Aparut in 2015, titlul original fiind “Heure Bleue”, albumul artistei de origine franceza a primit diverse premii, ultimul dintre ele fiind “Des petits lecteurs au bord du mer” in 2022.

Ora aceea dintre sfarsitul zilei si inceputul noptii este ora albastra. Este un timp suspendat intre lumina si intuneric, zi si noapte, aventura si odihna. Ora amurgului; si este albastra. Albastra precum lumina cerului sau cristalul apei marilor. Precum sardinele saltarete si balenele uriase. Precum pasari si starci ce astepta sa se astearna noaptea.

De Isabelle Simler am aflat de pe site-ul Mariei Popova, The Marginalian. O urmaresc de atunci, i-am cumparat cartile, veritabile albume de arta. Si acum vi le prezint si voua.

Enjoy!

Origami

V-am povestit oare ca la Bookfest am intalnit o fiinta minunata? Care venise in Romania tocmai din indepartata si enigmatica pentru unii dintre noi Japonie? Daa, a fost fascinanta intalnirea cu Nahoko, la standul editurii Portocala Albastra. Copilul a dorit sa mai mearga si a doua zi la targ, special sa se intalneasca din nou cu ea. Au desenat si au facut animalute din origami si si-au spus povesti. In engleza 🙂

Astazi am gasit in casa niste hartie pentru origami si copilul a vrut sa ma invete sa fac animalute origami si palariute de samurai pentru ele. Exact cum i-a aratat prietena ei Nahoko 🙂

Apoi am facut si un suport pentru betisoare.

Cam astea sunt rezultatele sesiunii de lucru din aceasta seara. Enjoy!

Witch Hazel de Molly Idle

Nu am mai citit o poveste atat de gingasa de mult timp; si noi chiar citim multe povesti tot timpul 🙂

Molly Idle este autoarea seriei “Flora si flamingo”, pentru care a si primit medalia Caldecott in 2014. Timp de 5 ani, imediat dupa terminarea colegiului, a lucrat ca animator la Studiourile Dreamworks. Insa cand cei de acolo au facut tranzitia catre animatia realizata pe calculator, a ales sa plece.

Liniile in care deseneaza, cu multe creioane colorate, au o tandrete aparte. Desi simple, spun povesti atat de convingatoare, incat simti ca personajele ei sunt chiar acolo, langa tine. Sau ca tu devii parte din poveste si traiesti langa ele.

Witch Hazel este povestea delicata a trecerii vietii, precum anotimpurile, an dupa an. Zi dupa zi, zambete dupa zambete; clipe petrecute impreuna, unii langa ceilalti. Pana cand, in povestea finala, cineva pleaca in celalalt capat al curcubeului. Sau poate este inca aici, printre frunzele copacilor si razele soarelui?

Despartirile sunt grele; pentru copii cu atat mai dureroase. Pentru ei tangibilul, atingerile cuiva drag sunt totul. Nu pot concepe viata fara ele. Insa ea continua. Si incet-incet, mangaierea vantului le sopteste ceva, parca stiut doar de ei. O pasare vine sa stea impreuna. Si astfel cei plecati mai raman cu ei si in ei, in amintirea lor. Devin parte din povestea pe care o vor putea spune de acum mereu.

Oamenii care traiesc printre noi – Domnul P.

Acum fix 8 ani, cand am decis ca parcul din apropierea casei este o zona sigura pentru bebelusul meu de cateva luni, l-am cunoscut pe el, pe domnul P. Am ajuns inaintea lui in parc si m-am asezat pe banca lui, fara sa stiu ca este singura banca din parc pe care se aseaza. Peste cateva minute a ajuns si el; imi tot indica ceva, sa ma mut in dreapta, pentru ca in stanga e locul lui. Am considerat atunci o chestie exagerata toata tarasenia si am plecat. Cateva zile dupa acest episod l-am ignorat pentru ca eram inca, in nestiinta mea, suparata pe el. Cum sa alungi de pe o banca dintr-un parc public o mamica si bebelusul ei? Nu se face asa ceva!

Timpul a trecut; zi dupa zi ne intalneam dimineata in parc, eu cu Manduca si copilul in ea, el stand pe banca lui. Cineva mi-a povestit ca a avut un accident si ca se exprima si se deplaseaza mai greu. Insa asta nu il impiedica sa vina in absolut fiecare zi in parc, la banca lui. Am fost sa il salut dupa ce am aflat si i-am spus ca imi pare rau ca m-am asezat pe banca lui. Mi-a zambit larg si mi-a facut semn sa ma asez langa el. M-am emotionat si simteam gust de plans in cerul gurii. I-am aratat Manduca si copilul care atipise in ea si i-am spus ca trebuie sa mai merg, daca ma asez, copilul se va trezi…

Au trecut 8 ani de cand domnul P. face parte din viata noastra, a comunitatii noastre. Toti copiii si toti bunicii si parintii care vin dimineata in parc il cunosc si il saluta; se aseaza langa el sa schimbe o vorba. Domnul P. este al nostru al tuturor si noi toti suntem cumva ai lui. Le zambeste tuturor, absolut toti copiii care il intalnesc au o interactiune cu el, din propria lor dorinta. Copilul meu se opreste in fiecare zi cand vine de la scoala in parc, la banca domnului P. pentru a da mana cu el. Si a ii povesti desigur toate chestiile interesante pe care le-a facut la scoala.

Domnul P. are rutina lui si banca lui. Are traseul pe care vine in fiecare zi in parc si are traseul de intors din parc. Nu poarta ceas; stie cand este timpul sa plece acasa dupa pozitia in care cade umbra unui anumit copac pe trotuar, in fata bancii pe care sta. Toata pandemia nu a purtat nici macar o zi masca de protectie. Cand ne vedea pe noi cu ele, mai ales pe fiica mea, se supara si imi facea semn sa i-o dau jos. Degeaba ii explicam ca exista o lege si ca nu avem voie sa stam fara ele, mereu se intrista.

Acum cateva luni, intr-o zi ploioasa nu a venit in parc. Nici a doua zi pe banca lui nu statea nimeni. Un sentiment amestecat m-a cuprins: daca a patit ceva domnul P.? Si eu nici macar nu stiu unde sta, cum il cheama sau pe cine as putea intreba despre el.

A treia zi am zarit din departare o silueta cand am ajuns mai devreme decat de obicei in parc; era el! L-am intrebat daca patise ceva; mi-a aratat umbra si apoi ceasul meu. Nu am inteles. Apoi a facut un semn rotund: se schimbase ora si acum “umbra” ajungea mai devreme in fata bancii! De aceea nu il mai intalnisem in ultimele 3 zile, el pleca cu o ora mai devreme… Sentimentul acela de usurare ca un om absolut strain de mine si de familia mea este bine a fost ca o gura de aer proaspat ce parca imi fusese interzis pret de cateva zile. Am realizat atunci puterea fantastica a conexiunii dintre noi. Doi oameni care se vad zi de zi de 8 ani. Doi oameni care nu stiu nimic unul despre celalalt si a caror existenta este totusi legata. Acolo in parc, pe banca lui suntem vechi prieteni.

Stiu ca la un moment dat domnul P. nu va mai veni in parc. Si desi stiu asta, nu sunt deloc pregatita sa dau piept cu acea zi. Imi voi spune atunci ca iar s-a schimbat ora si umbra copacului cade acum altfel. Si ca poate ar fi fost bine sa il intreb mai demult daca nu ar vrea sa poarte ceas. Sa mai stea un pic printre noi, pe banca lui…