Acum fix 8 ani, cand am decis ca parcul din apropierea casei este o zona sigura pentru bebelusul meu de cateva luni, l-am cunoscut pe el, pe domnul P. Am ajuns inaintea lui in parc si m-am asezat pe banca lui, fara sa stiu ca este singura banca din parc pe care se aseaza. Peste cateva minute a ajuns si el; imi tot indica ceva, sa ma mut in dreapta, pentru ca in stanga e locul lui. Am considerat atunci o chestie exagerata toata tarasenia si am plecat. Cateva zile dupa acest episod l-am ignorat pentru ca eram inca, in nestiinta mea, suparata pe el. Cum sa alungi de pe o banca dintr-un parc public o mamica si bebelusul ei? Nu se face asa ceva!

Timpul a trecut; zi dupa zi ne intalneam dimineata in parc, eu cu Manduca si copilul in ea, el stand pe banca lui. Cineva mi-a povestit ca a avut un accident si ca se exprima si se deplaseaza mai greu. Insa asta nu il impiedica sa vina in absolut fiecare zi in parc, la banca lui. Am fost sa il salut dupa ce am aflat si i-am spus ca imi pare rau ca m-am asezat pe banca lui. Mi-a zambit larg si mi-a facut semn sa ma asez langa el. M-am emotionat si simteam gust de plans in cerul gurii. I-am aratat Manduca si copilul care atipise in ea si i-am spus ca trebuie sa mai merg, daca ma asez, copilul se va trezi…

Au trecut 8 ani de cand domnul P. face parte din viata noastra, a comunitatii noastre. Toti copiii si toti bunicii si parintii care vin dimineata in parc il cunosc si il saluta; se aseaza langa el sa schimbe o vorba. Domnul P. este al nostru al tuturor si noi toti suntem cumva ai lui. Le zambeste tuturor, absolut toti copiii care il intalnesc au o interactiune cu el, din propria lor dorinta. Copilul meu se opreste in fiecare zi cand vine de la scoala in parc, la banca domnului P. pentru a da mana cu el. Si a ii povesti desigur toate chestiile interesante pe care le-a facut la scoala.

Domnul P. are rutina lui si banca lui. Are traseul pe care vine in fiecare zi in parc si are traseul de intors din parc. Nu poarta ceas; stie cand este timpul sa plece acasa dupa pozitia in care cade umbra unui anumit copac pe trotuar, in fata bancii pe care sta. Toata pandemia nu a purtat nici macar o zi masca de protectie. Cand ne vedea pe noi cu ele, mai ales pe fiica mea, se supara si imi facea semn sa i-o dau jos. Degeaba ii explicam ca exista o lege si ca nu avem voie sa stam fara ele, mereu se intrista.

Acum cateva luni, intr-o zi ploioasa nu a venit in parc. Nici a doua zi pe banca lui nu statea nimeni. Un sentiment amestecat m-a cuprins: daca a patit ceva domnul P.? Si eu nici macar nu stiu unde sta, cum il cheama sau pe cine as putea intreba despre el.

A treia zi am zarit din departare o silueta cand am ajuns mai devreme decat de obicei in parc; era el! L-am intrebat daca patise ceva; mi-a aratat umbra si apoi ceasul meu. Nu am inteles. Apoi a facut un semn rotund: se schimbase ora si acum “umbra” ajungea mai devreme in fata bancii! De aceea nu il mai intalnisem in ultimele 3 zile, el pleca cu o ora mai devreme… Sentimentul acela de usurare ca un om absolut strain de mine si de familia mea este bine a fost ca o gura de aer proaspat ce parca imi fusese interzis pret de cateva zile. Am realizat atunci puterea fantastica a conexiunii dintre noi. Doi oameni care se vad zi de zi de 8 ani. Doi oameni care nu stiu nimic unul despre celalalt si a caror existenta este totusi legata. Acolo in parc, pe banca lui suntem vechi prieteni.

Stiu ca la un moment dat domnul P. nu va mai veni in parc. Si desi stiu asta, nu sunt deloc pregatita sa dau piept cu acea zi. Imi voi spune atunci ca iar s-a schimbat ora si umbra copacului cade acum altfel. Si ca poate ar fi fost bine sa il intreb mai demult daca nu ar vrea sa poarte ceas. Sa mai stea un pic printre noi, pe banca lui…