Autor: Author

Asteptand bizetii

/ Author / Scrie un comentariu

Nu-i asa ca nu stiti ce este un bizet? Bizet, Georges Bizet, autorul lui Carmen, stiti desigur cine este sau macar ati auzit de el. Bizetii la care fac eu referire sunt diverse garnituri folosite la producerea articolelor de imbracaminte. Povestea mea de astazi este despre acesti bizeti 🙂

Primul meu loc de munca, dupa terminarea facultatii a fost intr-o fabrica de productie textile. Terminasem cu brio o sectie de Inginerie Economica in cadrul unei facultati tehnice si profesorii nostri ne povestisera ca, datorita cunostintelor noastre atat tehnice cat si economice, noi absolventii acelei sectii suntem cei mai calificati pentru un post de director de productie. Ce uitasera ei sa ne spuna este ca fara experienta si priceperea data de ani de munca in domeniu nimeni nu poate ajunge direct director 🙂

Angajatorul meu, in timpul primei noastre intalniri ( pentru ca nu o pot numi interviu) m-a intrebat direct ce pot face eu pentru el, pentru compania lui. Am raspuns repede, poezia bine stiuta: eu m-am pregatit la facultate sa devin director de productie. Nu a ras, nu retin sa fi avut vreo reactie de fapt. M-a intrebat insa ce altceva mai pot sa fac pentru el, directori de productie deja are. Pentru ca aveam terminat si un curs MBA de profil, am decis amandoi ca pot incepe prin a ma ocupa de relatia cu clientii si furnizorii companiei. De acolo si pana in momentul in care am plecat s-a derulat cea mai frumoasa si complexa aventura profesionala a mea. Experienta mea acolo m-a invatat lucruri pe care nu le-am uitat nici acum si cel mai important, mi-a aratat ca pot face orice, chiar daca la inceput pare greu sau chiar imposibil. Si ca frica dispare in momentul in care faci lucrul de care te temi. Si dispare pentru totdeauna.

Tin minte ca la un moment dat, extenuata de programul de munca si gradul de incarcare, i-am spus angajatorului meu ca as dori sa am o activitate mai putin solicitanta si ca ma gandesc sa plec de acolo si sa lucrez in alt domeniu. Cine a lucrat vreodata in productie cunoaste perfect ce presupune un asemenea loc de munca. Ore multe petrecute in stres, termene limite de livrare uneori imposibil de atins, incompetente si minusuri ale muncii altora pe care trebuie sa le acoperi pentru a iti onora comenzile. Atunci seful meu mi-a raspuns, mai mult in gluma, ca imi ofera postul de director de productie, doar sa nu plec. Am plecat pana la urma, nu atunci si nu fara regrete. Sau fara a lega prietenii si relatii care, desi departate de sutele de kilometri ce ne despart si anii petrecuti separati, sunt inca dragi si nepretuite sufletului meu.

Revin la prima mea zi de munca. Si cred ca si acest sentiment ni-l amintim multi dintre noi. Pentru ca ne facem griji cu mult inainte si devenim anxiosi gandindu-ne cum va fi, cum ne vom descurca si mai ales, cum ne vom integra in colectiv. Ziua mea acolo avea sa fie fix asa: nimeni nu avea timp de mine, toata lumea avea treaba si alerga de colo-colo. Pentru a nu ii incurca si a fi liberi sa se ocupe de activitatile presante, noii mei colegi mi-au oferit un scaun la marginea unui birou ce apartinea unei alte persoane. Si mi-au spus sa ma familiarizez cu activitatea lor, cu produsele, erau tot felul de standere cu produse acolo. Dimineata a inceput cu sedinta de productie, cu evaluari si statusuri ale comenzilor in lucru sau pregatite pentru a fi livrate. Voci ridicate si critici aduse celor ce nu isi facusera bine treaba. Ma bucuram ca nu sunt la masa aceea mare si ca nu ma cearta nimeni pe mine.

Vremea pranzului a sosit fara ca eu sa indraznesc sa intreb daca ei mananca la pranz. Apoi cineva a anuntat ca pleaca sa ia covrigi; vazandu-ma ca stau tot acolo nemiscata pe scaunel, m-a intrebat si pe mine daca vreau un covrig. Am confirmat din cap ca da, bucuroasa ca in sfarsit cineva incepe un dialog cu mine. Dupa molfaitul delicat al covrigului, de teama sa nu fac firmituri pe biroul unde eram doar musafir, a continuat ziua de lucru. A lor, eu doar contemplam totul. La un moment dat, din biroul sefului meu tuna o intrebare:

– De ce nu poate pleca mostra azi?

– Nu e gata… nu avem bizetii…

– Si unde sunt bizetii?? Trimiteti imediat pe cineva dupa bizeti!!!

Spaima mea era grozava; ce or fi patit sarmanii bizeti de nu poate pleca mostra? Si ce or fi bizetii astia de pleaca cineva urgent dupa ei? Si unde pleaca?

Dupa o ora, apare pe usa un domn mai in varsta, vizibil timorat si dornic sa nu isi prelungeasca inutil vizita acolo.

– Saru’mana! Am adus bizetii… Saru’mana!

Lasa pe biroul colegei mele o punga mica, alba din plastic si fuge repede pe usa. Auzind usa sau poate si replica de dinainte, seful meu iese furtunos din birou si ia punga. O deschide, se uita in ea si pleaca spre sectia de productie. Raman perplexa si neavand cui sa adresez nelamurile mele, ma intreb singura. Oare ce era in punga? Bizetul? Asa mic? Dar atat de important?

Dupa cateva minute o doamna iese din sectia de productie cu o cutie in care se afla un pulover negru. Vine spre mine, imi spune sa ma ridic de pe scaun si ma priveste din cap pana in picioare. Apoi ma intreaba daca sunt M, raspund din cap ca da. As fi raspuns orice, doar sa scap cu bine de acolo si sa nu ma mai intorc niciodata. Sunt rugata sa probez puloverul. Imi tremura mainile si picioarele de frica. Eu? De ce tocmai eu? Nu au si ei un manechin, ceva? Daca stric bluza? Ma imbrac si sunt dusa in biroul sefului. Se ridica de la birou, isi da jos ochelarii si priveste puloverul. Vine, atinge gulerul bluzei, roade un pic varful ramei de la ochelari si spune:

– E bine, sa plece asa! Pregatiti repede actele pana vine DHL-ul.

Toata lumea a inceput iar sa alerge, aveam sa aflu ca in zilele in care se trimiteau produse clientilor, la ora 17 venea curierul DHL sa le ridice. Iar Romania nefiind inca membru UE, trebuia facuta vama tuturor mostrelor si produselor ce plecau. Asta insemna acte si documente de intocmit, pulovere si pungi si cutii de masurat si cantarit. Activitati care nu se puteau face pana nu erau mostrele gata. Pana nu ajungeau bizetii.

La ora 17 ajunge curierul, mormaie suparat ca iar va ajunge tarziu la depozit din cauza noastra, ca nu intelege de ce daca stim ca el la ora 17 pleaca, noi nu avem niciodata coletele gata, apoi ia cutia si actele iesite atunci din imprimanta si pleaca furios. Toata lumea rasufla usurata si isi vede in continuare de treaba. Mai putin eu, pentru ca nu descifrasem misterul bizetilor.

Se face seara si nimeni nu da semne ca ar fi timpul sa plecam acasa. Ma dor oasele si muschii fetei, de atata incordare si nevorbit. Imi spun ca nu mai vin niciodata acolo, in locul acela neprietenos unde oamenii sunt atat de ciudati si fac lucruri greu de inteles pentru mine, pana acolo incat sa supere un curier nevinovat din cauza unor bizeti. In timp ce rontai toate aceste ganduri, din biroul “central” se aude o voce:

– Raluca a plecat?

– Nu, nu am plecat… raspund cu ultima bruma de curaj ramasa.

– Poti veni sa discutam?

Ma duc, incetisor, uitandu-ma mai mult la varful pantofilor decat pe unde merg.

– Cum ti s-a parut ziua de astazi? Ai ceva sa ma intrebi?

Imi recapitulez iute ziua: sedinta, tipete, scaunel, bizeti, pulover, curier. Uit de covrig in graba gandurilor repezite.

– S-au intamplat multe azi! Eu nu cred ca as putea sa fac atatea lucruri intr-o singura zi…

– O sa poti, daca ramai la noi! Altceva?

Nu vreau sa ii spun altceva; ce sa ii spun? Ca nu vreau nici in ruptul capului sa mai vin, sa tipe cineva la mine sau sa ma trimita dupa bizeti? Pe mine, atat de draguta si minunata, cu MBA si nota maxima la absolvirea facultatii… Nu vreau sa ii spun asta, dar nici nu vreau sa plec de acolo fara sa lamuresc dilema bizetilor.

– Ar mai fi ceva, daca nu va suparati… in fiecare zi asteptati bizetii?!

Island of Shadows

/ Author / Scrie un comentariu


de Davide Cali, ilustrata de Claudia Palmarucci
2023, Creative Editions, USA

Aparuta in 2021 sub titlul original “L’isola della ombre”, cartea reuneste scrisul de exceptie al autorului de origine elvetiana Davide Cali si ilustratia Claudiei Palmarucci, castigatoarea din 2020 a premiului BolognaRagazzi Award for Nonfiction cu cartea “Marie Curie: nel paesa della scienza”.
Sub motto-ul lui Carl Sagan, “Extinction is the rule. Survival is the exception”, cartea prezinta lumea animala, cu viata si provocarile ei. Oare animalele viseaza? Au cosmaruri? Ce forma au ele? Si daca un animal are aceasta problema, cui se poate el adresa? Doctorului Wallaby, desigur! Care ajutat de compagnonul lui de nadejde, Dingo, incearca sa alunge toate cosmarurile pacientilor sai. Insa diavolul tasmanian are o alta problema pentru care a venit astazi la doctor: visele sale nu sunt nici blanoase, nici fioroase. El nu viseaza deloc! Pentru ca el si visele sale au disparut pe Insula Umbrelor, acolo unde ajung poate animalele dupa ce dispar. “The place with no return from”.

Things to look forward to

/ Author / Scrie un comentariu

by Sophie Blackall

The renewed australian author has done it again 🙂 Her book “Things to look forward to” is a win by itself for anyone who reads it. Started as a pandemic silver lining, the book is a collection of 52 ( the artist’s age in the year the book appeared) things that may help us to keep going. We always relate to the future accordingly with our past, with what we know and we have felt until now. So it is the emotion of the future experiences that we long to feel, more that the experience itself. For someone it can be seeing an old friend or a loved one; or going to the beach; eating a favourite dish. Going in a new place or starting a new job. The things that we wish to come in our lives are as different as we are. But they all give us the same feelings: anticipation, happiness, excitement, joy, emotions. So in the end they kind of bring us together in a yet not known future.

This is the first book for grown-ups that the awarded author has written. And I loved it, I red it all in the same evening, the day it arrived. If you feel like you need an extra thing to look forward to, then maybe you’ll read it too. Or if you are curious just how good writing looks like, this is a wonderful exemple.

Enjoy!

Iban Barrenetxea, the spanish illustrator

/ Author / Scrie un comentariu

It was a romanian old saying about a guy who lived in a rural area and when he arrives in a big city he goes to the zoo and there he sees a giraffe. Dumbfounded, he had never seen a giraffe before, he murmurs: “something like this doesn’t exist”. I’ve seen lots of things in my life and lost of illustration and this is a fact. But when I saw Iban Barrenetxea illustrations for the first time I had the same reaction as the peasant in my story: it is surreal, something like that is beyond my imagination! The details and the symbols are just sublime!

The spanish illustrator, born in 1973 in the Basque region of Spain it is already an establish author and illustrator. Because my 8 years old daughter is learning spanish, I just bought her two of the book he illustrated: Grimm Brothers’ Snow White and Un mundo mejor, derecho des ninos ( 10 children rights illustrated). I let the images to speak for themselves and Iban Barrenetxea’s talent.

Cu ochii-n ecrane

/ Author / Scrie un comentariu

Traim vremuri in care tehnologia are de multe ori ultimul cuvant. Si este normal si adecvat sa incercam sa ne imprietenim cu ea, sa stim sa o folosim in ajutorul nostru. Sa nu devina elefantul din incapere de care ne temem si fugim nejustificat. Copiii folosesc si ei, vrem sau nu, tehnologia. Rolul nostru, al adultilor responsabili din viata lor, este de a face in asa fel incat sa nu ajunga sa o foloseasca in defavoarea lor. Sa impunem limite si restrictii care sa ii fereasca de rele si pericole virtuale, aflate la un click distanta. Sa le ghidam experienta aceasta in asa fel incat sa nu devina o obisnuinta, mai apoi o dependenta si sa le faca rau. Dar cum putem face asta? Cand suntem si noi prea obisnuiti sa o folosim, poate uneori exagerat? Si cand suntem bombardati zilnic de zeci de notificari, mesaje si postari cu imagini diverse, multe cu impact emotional mare? Cand cei mici ne vad mai mereu cu ochii in ecranul unui dispozitiv, ce autoritate avem sa le spunem ca ei nu au voie sa faca la fel? Suntem credibili cand le cerem asta?

Astazi multi copii sunt abandonati de mici in fata ecranelor. Pentru ca adultii care stau cu ei asa s-au obisnuit si ei si nu se gandesc ca pentru cei mici nu este deloc sanatos. Pentru ca uneori este nevoie de timp linistit pentru alte activitati urgente sau necesare. Sau pur si simplu pentru ca ei isi doresc tare mult sa se uite la ceva si le facem pe plac. Pentru ca ii iubim si vrem sa fie fericiti.

Societatea actuala, cel putin cea in care traiesc eu, prefera ca in timpul liber sa cheltuie cateva sute de lei si sa se buluceasca in familie la film, la mall! Unde sa asculte fosnetele si parerile vecinilor de pe scaunele din jur si sa miroase sandalutele celor de pe randul din spate, care ii mai si inghiontesc in spatarul scaunului cand le amortesc piciorusele. Dar nu sunt la fel de dispusi sa cheltuie aceste sume pentru a cumpara carti.

Ultima aparitie Disney, Mica sirena, a fost vazuta de zeci de mii de copii. Cati dintre ei credeti ca au citit si cartea, povestea originala a lui Hans Christian Andersen? Exista atat de multe variante ale acestei povesti ilustrate de oameni extrem de talentati din care se poate alege. Sau ii putem lasa chiar pe ei sa aleaga ce varianta vor sa citeasca si apoi sa discutam diferentele dintre ecranizare si original. Dar nu, cartile sunt scumpe, nu avem bani de carti pentru copii… si ei oricum nu le citesc!

Cand fiica mea era mica nu o expuneam la nici un fel de ecran. Era foarte haios cand intram cu ea intr-o incapere cu un TV deschis, se uita la el ca la o ciudatenie. Pentru ea asta si era, un obiect ciudat si necunoscut, care lumina puternic si scotea zgomote bizare. Mai tarziu, spre 2-3 ani, speriata de gandul ca va creste si nu va sti cantecelele tralala pentru varsta ei si nici toate desenele animate la moda, am deschis cutia Pandorei si am inceput sa ne uitam cateva minute pe zi la ecrane. Impreuna, pentru ca o speriau teribil anumite zgomote sau imagini. Acum, la 8 ani care merg deja spre 9, o sperii teribil eu cand ridic vocea pentru ca nu respecta regulile si nu inchide ecranele. Avem un program stabilit si niste limite, seara doar in familie se poate uita la ecrane si doar in serile din vacanta sau dinaintea unei zile libere. Niciodata in zilele de scoala. Si niciodata mai mult de o ora, o ora si jumatate daca se uita la un film intreg. Cu toate acestea, pentru ca ea are foarte multa treaba in aplicatiile si jocurile ei, regulile mele sunt cu foarte multe chinuri respectate. Majoritatea certurilor provin de aici. Eu zic da, ea nu; eu insist sa inchida, ea mai are putina treaba si tot asa. Nu suntem singurele in situatia asta din pacate si poate aceasta realitate nu este ceva de interes pentru multi.

Pentru mine este. Tehnologia face parte din viata copiilor, dar este benefica lor doar in masura in care este folosita cu moderatie si nu in exces. Fiica mea a invatat limba engleza si acum invata spaniola de pe aplicatii. Si diverse tehnici de pictura si desen si este experta in Minecraft si Sonic si mai stiu eu ce jocuri pe care eu nici sa le modific setarile nu stiu. Si este in regula si nu am pretentia de a o tine ferita de ecrane. Ce vreau sa o invat insa si inca nu am reusit este sa stie si sa opreasca ecranul la timp, inainte sa ii oboseasca vederea si sa ii dauneze neuronilor ei dragalasi. Inainte de a se instala dependenta, pentru ca obisnuinta deja exista. Uneori ma consolez cand o aud cum isi face planurile de joaca online: “in Minecraft o sa construiesc azi o ferma, la Crayola mai am cateva badge-uri de castigat si poate castig si cateva runde cu Sonic.”

Pentru viitorul lor nu stim cum este mai bine sa ii pregatim, cum sa ne pregatim noi ca parinti pentru el. Joaca din copilaria noastra este acum plictisitoare pentru generatia lor, ce are la indemana mijloace mult mai antrenante de distractie. Ce putem face si nu exista pericolul sa nu fie potrivit pentru acel viitor este sa le pastram aceste limite si reguli. Sa ne asiguram ca expunerea este una limitata si fara pericole, ca aplicatiile si jocurile alese de ei sunt potrivite varstei si nivelului emotional. Ca tehnologia si ecranul sunt folosite pentru a acumula noi cunostinte si deprinderi si nu pentru a le pierde pe cele naturale, deja stiute.

Cum reusim asta fiecare in familia lui este meritul personal si efortul facut va fi rasplatit peste masura. Este o lupta continua pe care nu avem dreptul sa o abandonam. De dragul lor si al nostru.

Piuneze

/ Author / Scrie un comentariu

Acum cativa ani, sa tot fie vreo 5 de atunci, am scris fiicei mele o carte. O colectie de povestioare despre viata noastra de familie, amintiri tare pretioase pe care le citim si acum si ne distram la fel de mult. Unele povestioare sunt si aici, pe blog, sa ne ajute sa nu uitam de unde venim si cat de frumos si greu in acelasi timp a fost drumul. Si sa ne pregateasca pentru ce va urma.

O mare poetesa a vremurilor noastre a primit aceasta carte si dupa ce a conchis ca nu am habar de structura unei scrieri, despre psihologia personajelor ( adica a mea si a familiei mele) si in general de nimic nu am habar, a gasit totusi si ceva “de pastrat”. Faptul ca as folosi foarte bine limba romana si m-as exprima aproape exceptional, fara sa o “schingiuesc” ca toti ceilalti. Nu stiu care sunt acesti ceilalti, nu i-am raspuns doamnei respective.

Am dat la o parte aceasta critica racoritoare a primei incercari de a lasa o parte din mine pe hartie, in densitatea cernelii. Las la o parte si orice urma de vanitate; insa trebuie sa recunosc ca am si acum pretentia de a ma exprima cat de corect pot in limba romana. Sau mai bine spus am avut, pana azi. Copilul are de lucrat din caietul de activitati pentru vacanta dat de doamna invatatoare. In functie de chef si afinitati, de cum a dormit si sau cum se aliniaza astrele, isi alege zilnic ce exercitii sau activitati vrea sa faca. Activitatea aleasa astazi a fost confectionarea unei moristi.

Citeste cerinta si deodata aud un cuvant nou; nu este primul pe care il foloseste si eu nu il stiu, insa asta ma amuza teribil:

– Mami, avem pi-u… pi-u-ne-ze? Ce sunt alea?

Rad si rad fara sa ma pot opri. Auzi la ea, piuneze! O corectez repede, plina de mandrie; doar eu sunt adultul care stie mai bine si ea este doar un copilas care din greseli invata, nu?

– Se spune pioneze de la pion, nu piuneza.

– Aici asa scrie, mami, piuneza! Ai?

Deschid repede dexonline si mandria de mai devreme se scutura de pe mine si raman dezgolita in cunoasterea mea: ambele forme sunt corecte, si pioneza si piuneza pentru ca provin din franceza, de la cuvantul “punesse”. Deci se pare ca nu cunosc chiar toata limba asta romana, cateva scapari am si la acest capitol, desigur…

Bineinteles ca nici piuneze nu am, doar ele nu sunt “child friendly” si nimeni nu mi-a cerut pana acum piuneze. Lipici, baterii, pupici si alte chestii din astea,da; piuneze inca nu. Caut un cui si trebuie sa ma multumesc cu un mic surub ratacit de familia lui in sertarul cu unelte, scule si chestii utile prin casa. Sertarul acela pe care il avem cu toti si care se umple pana nu se mai poate deschide de lucruri ce sigur vor fi utile candva. Varianta mai elaborata la “punga cu pungi”.

Ne apucam de treaba, de decupat si gaurit si batut surubul in creion cu un mic ciocan de jucarie, din lemn; n-avem voie sa folosim alt ciocan “ sa nu stricam proiectul” ; si oricum ar fi fost greu de gasit ciocanul ascuns printre cabluri si becuri in sertarul cu de toate. Morisca e gata si incepe suflatul. La inceput mai timid, apoi cu forta sa se invarta paletele, sa faca vant. A iesit bine si asa, fara piuneza… Atat s-a putut 🙂

Creative activities for the summer holiday

/ Author / Scrie un comentariu

The summer holiday has always been my favourite time of year. Which kid doesn’t like to be free all day, to play and explore as he wishes? For the last 5 years, along with my daughter, I rediscovered the joys of the summer holiday. I am fortunate enough to be able to spend time with her; to sleep in late if we want or if our body feels the need to. To go in the park or shopping together. To cook and to eat, to play and to read. To watch movies or play cards.

It is the hotest summer of the last years, so we spend more time indoors or on our balcony than outdoor in the burning sun. And so, we had to discover more ways to keep our creative hands and minds busy 🙂

One of that discoveries I really must share with you because we just love it. It is called “marble painting” and it is magic! Your child can do some great works using this technique. For a more versatile use, I recommend making the base for the painting ( water mixed with powder) in advance. Otherwise, you have to wait 3 to 6 hours for the ingredients to fully mixed and become a gel. The final work can be transfered on plain paper, cardbox, tshirts, mugs or some other items that you want to personalize. You can use different object to create new forms and colors.

For the last 3 days, since the kit arrived, we paint all day with it. We aim for a heart, but until then, we enjoy our collection of marbled paitings.

Lola and me

/ Author / Scrie un comentariu

I first heard of Paolo Domeniconi a few months ago. He is an italian illustrator and one of his latest work was a collaboration with Jane Yolen, “What to do with a stick”. And in January 2024 will be released another collaboration of this artistic duo, “ Tea with an old giant”.

He also illustrated for Davide Cali and is a constant presence at the Bologna Children’s books fair and events. The next week he will be present at Sarmede , at the International Ilustration School.

The book I want to present today, Lola and me, was an 2015 IBBY selection of Oustanding Books for Young People with Disabilities.

It is the story of Lola and her furry best friend. A story about life and how it sometimes hits the best of us. But we have no other chance than to get up and continue the ride. It was the same with Lola. After being hit by a car in a Christmas eve, she lost her sight. The adaption at the new reality is beyond grief and pain. It seems unbearable at first; who would want to live like that, in the darkness, a constant reminder of the trauma?

But soon, life comes back to Lola; she moves to the city where all the noises startle her at first. The dog she choose to be her trained companion becomes a partner in everything she does. They feel the wind and the sun in the balcony. They take walks together, have ice cream in the park. They laugh and argue. They live life at the fullest, as all the partners do. They have pizza and movies evenings and shopping trips.

Life is like an opened box of chocolates. The easy part is when you get one, the real art and the great struggle is picking up an empty wrapping. Then you have to do your best and try the hardest to overcome the loss. To enjoy life as a whole human being, even if physical or emotional you no longer are one.

This story is a delicate one and I really loved it. The illustration is touching and in perfect armony with the text. Find it and read it; if not for any other reason, here’s one: you will be remembered that you’re ok. That your life if fine even if you don’t always feel that.

Mo Willems, the funniest author in the entire world

/ Author / Scrie un comentariu

If you haven’t heard of Mo Willems you entered by mistake on my blog 🙂 Or you just don’t have kids or you really, really don’t like picture books. And a very funny story. Either way, maybe it’s time for me to introduce to you the Mo Willems universe.

As the story goes, in this case the one he tells himself, he started creating funny story when he was a kid. A few years back he already begun writing and drawing children stories. But he was concern that the grown-ups would like his opera out of politeness. And he thought that nobody could fake a good laugh so he begin his career that he still practice.

After graduating from college he worked as an animator and writer for Sesame street and later on, for Nickeldon. But he leaved all that behind in 2003 when he decided to pursue his writing career. And so appeared the well-known Pigeon serie and then the Elephant&Piggie one.

He draws in a very simple and clean style, yet so expressive. The lines are so so funny and the stories are easy to follow by the youngest readers, 2-3 years.

My daughter simple loves all of his books. She still reads them now, at 8 years old. And the laughter have the same intesity, even though she knows the lines by heart.

I recently saw Mo Willems as a guest at the Jimmy Fallon show. He is quite a character himself, if I may say this. He was trying to get the audience to learn how to draw Pigeon. If you are up to a few good laughter and a good time, you should find the video and watch it.

A few years back, the picture book “Because” was released. It break the pattern from his known series and it is a good opportunity to teach kids that nothing is just happening in life. It is always a cause-effect in every little thing we do. It is always someone making an effort so we could be able to do something else. It is a book about legacies and generation and of course, about love.

And here is our collection of all the books about Elephant, Piggie, Pigeon and their friends that we manage to collect in the last years. It’a a collection in progress, but we will get there 🙂

Antoine de Saint-Exupery

/ Author / Scrie un comentariu

Ce este un baobab? Cati baobabi ati vazut pana acum? Dar mai ales, cat de incet creste un baobab? Si cat de greu este sa ai grija de o planeta? Chiar daca e una tare mititica…

Ce este un baobab stiu 🙂 si cred ca avem unul, mititel tare. Vi-l arat imediat. Arata asa de peste 15 ani, ceea ce ma face sa concluzionez ca tare greu va creste mare. Cand l-am adus acasa, in 2005, avea 10 cm inaltime, un trunchi din care rasarisera 3 frunze si mi s-a spus ca ar fi un cactus :)) Dupa primii 5 ani de viata cu noi, un cuplu, a decis ca nu mai vrea sa fie singurel si din trunchi s-au desprins cele doua ramurele . Si cate 10-12 frunze. Si acum arata asa…

Ati ghicit 🙂 astazi celebram nasterea celui ce a incercat sa ne faca sa vedem viata asa cum este: frumoasa si delicata, greu de ingrijit, dar cu rezultate uimitoare: iubire si intelegere. Este tatal Micului print, autorul Zborului de noapte si al Curierului de Sud, unicul si inegalabilul Antoine de Saint-Exupery. S-a nascut intr-un an rotund, intreg: 1900. Din nefericire nu a apucat sa isi traiasca intreaga viata, ci doar prima parte. Au ramas in urma lui zeci de zboruri neluate, sute de povesti nespuse. Dar atata cat a fost, viata lui a fost plina.

Micul print este si va ramane mereu una dintre cele mai cunoscute si apreciate povesti universale. Povestea unui mic omulet, ce traieste pe cea mai micuta planeta din Univers si are grija cu atata devotament de ea. Si de floare. Si de oaie…

Desi considerata carte pentru copii, natura autobiografica este usor de sesizat printre randuri. Si este normal sa fie asa, toti autorii buni scriu ce stiu ei mai bine. Se “scriu” pe ei, pe cei dragi lor, franturi din propria viata. Floarea pe care o ingrijeste micul print, cazut pe Pamant de pe un asteroid ( Saint-Exupery tocmai traise “caderea” Frantei din Al Doilea Razboi Mondial) poate fi interpretarea preaiubitei lui sotii, Consuelo.

Pentru cititorul pasionat, cartea ramane un valoros tezaur de mesaje fundamentale despre viata. Despre intalnirile care ne transforma si ne responsabilizeaza; ne leaga pe vecie. Despre importanta rutinelor si a prezentei in tot ce facem si lasam celorlalti. Altfel, buruienile ignorantei si ale confortului personal ar napadi pana si cei mai rezistenti trandafiri.

Cateva imagini din editia Pop-up aparuta la editura Rao si cateva din exemplarul meu de colectie, aparut la Gallimard in 1946. Mandria mea si a bibliotecii familiei. Pe care nu as fi avut-o daca cineva drag nu ar fi avut grija de ea pana a ajuns la mine.

Domnita mea, mare pasionata de planete fel de fel si aventurile Micului print, a dorit sa il deseneze asa cum il vede ea; pe Luna 🙂 si a rugat sa va arat si desenul ei…

Enjoy!