E seara. Suntem obosiți dupa o zi ce acum nu mai pare la fel de lunga. Dar suntem impreuna, avem norocul asta sa fim impreuna toti trei. Si chiar sa fim prezenti, unul langa celalalt, nu fiecare cu gandurile departe.

Scriu cateva cuvinte despre acest moment, despre serile astea ale noastre, in caietul meu cu coperti si semn de carte rosii. Cu stiloul meu usor ca o pana, pe care il am din studentie. Si care inca mai scrie la fel de bine si arata de parca nu ar fi asternut pe atatea foi sutele de mii de cuvinte scrise, mereu grabit, de mine.

Isi lasa joaca si mi se aseaza alaturi, lungindu-si gatul ei micut sa vada ce scriu si cu ce. Ii plac mult stilourile si agendele, are deja ditamai colectia.

⁃ Ce scrii? Pot sa vad?

⁃ Da, poti. Scriu niste versuri despre noi si serile noastre in familie.

⁃ Versuri? Pot sa citesc? In engleza le scrii? De ce? Nu scrii prea frumos, nu inteleg toate cuvintele. Pot sa scriu si eu ceva? Si sa fie secret? Sa iti arat doar dupa ce termin?

Atatea intrebari la care nu pot raspunde deodata. De fapt pentru unele nici nu asteapta un raspuns.

⁃ Desigur ca poti, termin imediat si iti dau tie agenda.

⁃ Si stiloul, cu stiloul tau vreau sa scriu!

Imi termin versul si ii predau “stafeta”. Ia agenda, lasa semnul la prima pagina goala si apoi incepe sa studieze stiloul. Este usor pentru ca este din aluminiu si este si stralucitor, are toate calitatile necesare sa fie atragator, desi au trecut cateva decenii de cand il folosesc. Dupa ce termina studiul rechizitelor, le ia si pleaca cu ele la biroul ei, sa poata scrie in secret.

⁃ Sa nu te uiti, da? imi striga din camera ei.

Cum as putea oare sa ma uit fara ca ea sa ma vada?

Afara ploua fin, ca o pulbere cernuta usurel de un nor ce nu s-a hotarat cum ar vrea sa fie: prietenos sau furtunos. Sau poate doar a ramas fara apa si acestea sunt ultimele lui provizii si a ales sa le imparta cu noi. Ce dragut din partea lui! Caut cu ochi curiosi de copilas un colt de curcubeu, dar nu zaresc niciunul. Ma bucur de apusul de soare si de seara in familie. De fapt sunt singura, familia mea are alte ocupatii: fiica mea scrie iar tatal ei rezolva cateva urgente. As vrea sa imi recitesc versurile, dar nu am cum. Versurile mele sunt la altcineva, care nici macar nu le poate citi pentru ca nu imi intelege scrisul… Ma bate un gand urat, sa deschid telefonul. Dar nu vreau, mi-am propus ca in timpul nostru impreuna sa nu il deschid decat pentru urgente si acum sigur nu este una. Asa ca stau cumva stinghera, pentru ca eu nu fac nimic; doar privesc ploaia si apusul. Si visez…

⁃ Gata, am terminat. O sa vin sa iti arat dar ma emotionez si nu stiu inca cine o sa citeasca, eu sau tu.

⁃ Daca nu vrei, nu citim acum.

⁃ Nu, acum il citim, tu citeste-l!

Imi iau inapoi versurile si agenda rosie si stiloul. Ma bucur, de parca ar fi o victorie însemnată. Dar bucuria mea nu dureaza mult. Incep sa citesc si ma emotionez tare de tot.

Mi-a scris un cantecel, a carui linie melodica o fredoneaza in timp ce eu citesc versurile:

“Mama mea e totul,

E totul despre ea

Cand nu e langa mine,

Simt ca o iau razna!…”

Am zis ca m-am emotionat tare de tot? Si ca simt ca inima mea o ia razna si ea de atata fericire pe care uneori nici nu stiu cum de este posibil sa o simt? Sa ma bucur de ea? Serile noastre impreuna sunt ca un dar pe care il primesti si ii tot cauti biletelul, sa afli cui trebuie sa ii multumesti pentru el.