Sub soarele fierbinte de vara, niste oameni isi apara munca si valoarea. Esenta lor umana, tot ce au invatat si vor sa transmita mai departe. Fac asta, probabil, pentru ca toate celelalte incercari ale lor au fost in zadar. Au ramas neauziti si neascultati, neintelesi.

Nu sunt dascal. Dar as vrea sa cred ca macar o singura persoana a gasit ceva ce merita invatat din tot ceea ce incerc sa transmit.

Nu sunt de acord cu nedreptatea si ma intristeaza mereu neputinta oamenilor in fata unor obstacole pe care singuri nu au cum sa le invinga: judecata fara rost, rusinarea, ignorarea drepturilor lor fundamentale. Boala, suferinta, agresiunea.

In tara asta, orice ai face, undeva cineva considera ca nu faci bine. Daca ceri, de ce ai cerut, daca nu, cine te-a oprit? Daca esti bolnav, de ce nu ai avut grija de tine; daca iti sustii drepturile, de ce nu taci din gura.

Dascalii aceia din strada nu sunt baubau. Nu sunt niste “ei” extraterestri care ne vor raul. Suntem noi toti care uneori ne strigam, fie si fara voce, suferintele. Pentru ca nu mai putem si nu vrem sa renuntam. Si cerem ajutor! Si parca nimeni nu ne aude…

Dreptatea este in mod ideal o balanta. Insa intr-o societate atat de decalibrata este greu sa mentina un echilibru si atunci este datoria noastra, a tuturor, ca societate sa facem asta. Sa ne aparam si nevoile si neamul.

Sper sa ajungem vremuri cand cineva va apleca urechea si la povestile noastre, individuale sau colective, ca societate. Atat cat mai avem puterea sa le spunem. Apoi va fi prea tarziu… si o viata fara povesti este una fara trecut sau viitor. O lume trista, in care copiii nostri sunt singurii perdanti.