Dupa amiaza de toamna in Bucuresti, in a treia zi dupa ce unul dintre sensurile de mers ale singurului pod ce traverseaza liniile de cale ferata a fost inchis. Blocaj total, masini ce se inghesuie in fiecare cm ce se elibereaza. Claxoane si nervi si frustari. Imi este clar, nu voi putea ajunge la timp unde am de ajuns, desi am plecat cu o ora inainte. Reusesc sa depasesc zona blocata si ajung pe o straduta mai libera din Cotroceni. Ma opresc la semafor si ma uit in jur. Pe trotuarul din dreptul meu, un baietel de 10-11 ani merge agale, citind dintr-o carte. Ma uit din nou la el; oare sigur e o carte? Ce copii mai citesc in ziua de azi? Si pe strada?! In spatele lui, mergand la fel de incet si netulburate de toata aglomeratia din care am scapat de putin timp, vin o fetita si bunica ei. Fetita citeste si ea! M-as da jos din masina sa ii imbratisez, dar s-a facut verde si trebuie sa plec. Eu am de ajuns undeva si deja am intarziat. Insa ei, copilasii aceia minunati, imi dau speranta ca totul nu e pierdut. Ca mai avem o sansa la normalitate si ca mai exista si copii preocupati de educatie si de frumos, de activitati placute, linistite, fara tipete si agresiuni catre cei din jur.

Copiii astia minunati sunt viitorul si aripile lor vor zbura cat de sus vor putea, pentru ca sunt puternice si rezistente.