Este multa emotie zilele acestea si din pacate o mare parte din ea se va risipi in van. Viata va merge inainte ca si pana acum; pentru unii incet, schiopatand, pentru altii grabita, fara timp de greseli, pauze sau repetitii. Pentru ca totul este “repede” acum: se mananca repede, ne imbracam repede, gandim repede, mergem repede, ne crestem copiii repede, atat de repede! Si de multe ori ne oprim doar cand este mult prea tarziu… Le cerem imposibilul, pentru ei, de la varstele cele mai mici. Ii certam si ne dam ochii peste cap daca fac un “r” mai haios, ca si cum asta ar fi tot ce reprezinta ei. Ii grabim, mititei si minunati cum sunt, de dimineata pana seara. Si ei fac ce le spunem noi sa faca, doar suntem soarele si luna lor pe Pamant. Nu le ascultam glasul micut si gandurile, am vrea sa ii auzim vorbind cu vocea si ideile noastre. Le cumparam jucarii si telefoane sa ii tina departe de noi; doar suntem atat de ocupati! Le programam o existenta cat mai plina de activitati care ii departeaza tot mai mult de noi si ii face sa se simta tot mai singuri si mai abandonati. Nu ii invatam regulile jocului, insa vrem sa il joace la cel mai inalt nivel. Le cerem excelenta in toate pentru ca asta ni se pare ca le oferim cu toti banii castigati in miile de ore petrecute departe de ei. Le spunem prea putin ce ne uimeste si ce iubim la ei si mult prea mult ce nu fac bine. Ii mutam in case mai mari unde nu prea sta de fapt nimeni; pentru ca toti suntem foarte, foarte ocupati. Ii plimbam in masini puternice unde ar fi bine sa faca liniste, noi conducem si trebuie sa fim atenti la drum. Pana intr-o zi cand toata presiunea asta uriasa la care suntem supusi face ca ceva din universul nostru sa cedeze. Si ca un domino, dupa prima piesa doborata, incep sa cada toate celelalte. Si ne uitam socati la toate ramasitele din puzzle-ul nostru care ni se parea perfect construit si nu stim ce sa facem. Ce s-a intamplat? Unde am gresit? Doar totul era perfect si noi atat am putut face; eram atat de ocupati!

Gresim si le gresim copiilor nostri zilnic, din pacate… Nu ii vedem pe ei, cei care au nevoie de noi ca de aerul pe care il inspira. Ii vedem doar jucand un rol pe care l-am pregatit pentru ei. Sa il joace perfect, fara de greseala. Si ei il joaca cat pot de bine pentru ca au inteles ca nu pe ei ii acceptam si iubim neconditionat, ci rolul, masca. Doar ca intr-o zi machiajul se sterge si ii vedem pentru o clipa cum sunt ei de fapt. Unde noi i-am adus si impietrim si ramanem socati: asta nu e copilul meu! Unde e puiul meu iubit si minunat? Ce s-a intamplat cu el?…

Face rau, face cuiva rau pentru ca nu il mai poate tine in el, tot raul ala strans din greutatile resimtite si dupa multe strigate de ajutor neauzite. Dupa ani in care i s-a cerut poate prea mult; sa ia doar calificative maxime. Pentru ca ii trebuie la admitere, nu poate urma decat o facultate de top, nu poate avea decat o viata de top, pe care o va trai probabil singur. Deoarece nu a invatat sa traiasca confortabil cu el printre ceilalti fara acest rol de nota 10. Asta desigur daca are noroc si nu ii crapa inima inainte sa apuce sa isi traiasca efectiv viata aia de nota 10 planuita atat de minutios si cu atatia ani inainte.

Am folosit acest plural fara a avea pretentia de a vorbi in numele unui general. A fost doar o forma de exprimare pe care nu am dorit-o impersonala, pentru ca acest subiect nu este deloc asa.

Am avut o copilarie marcata puternic de ideologia socialista a anilor ‘80, in care totul trebuia sa fie uniform. Purtam uniforma, aceeasi pentru toti; ascultam toti acelasi discurs uniform. Rezultatele muncii cetatenilor patriei erau uniforme si poate ar fi trebuit sa si gandim cu totii aceleasi lucruri. Parintii mei au incercat sa ma scape de uniformismul asta si cred ca au reusit. Am ascultat si alte discursuri, si alta muzica si am fost deprinsa de mica sa gandesc pentru mine. Daca e ceva potrivit sa il asimilez, daca nu sa protestez. Sa ma vad exact cum si unde sunt si sa fac ce este potrivit pentru mine. De cand sunt eu parinte fac acelasi lucru: ma vad exact asa cum sunt si incerc sa dau familiei mele ce merita, nu doar ce mi-ar fi mie mai usor de oferit. Nu mi-as dori niciodata, desi probabil uneori fac asta, sa pun presiune pe ceilalti. Sa cer excelenta in locul fericirii si al multumirii de sine, al satisfactiei de a face lucrurile cat de bine se poate. De a vedea un copil bucuros ca a invatat ceva el singur sau ajutat de altii, ca poate face ce ii place fara oprelisti, atat timp cat nu face rau nimanui.

Un om fericit va darui fericire celor din jur. O va canta, desena sau va scrie despre ea. Ii va molipsi pe toti ceilalti cu ea. Nu va face rau si nu il va gandi, pentru ca nu stie ce este si nu are nevoie de el. Validarea lui, stiind ca a facut tot ce a putut el mai bine, ii este suficienta. Traim vremuri tulburi si greu de gestionat, pentru ca viteza cu care toate se schimba ne fac uneori imposibila adaptarea la noua realitate. Ne dorim ce este mai bun si mai bine, dar uneori nenorocirile pe care le credeam foarte departe de universul noastru patrund si aici. Si nu suntem deloc pregatiti sa le supravietuim.

Mi-as dori tare mult sa incetinim putin goana asta; sa ne imbratisam puii si sa le spunem ca sunt suficienti asa cum sunt ei. Ca ii sustinem cu tot ce putem si ca, daca se va intampla ceva rau, vom gasi din nou, cu totii, drumul spre lumina. Spre bine. Spre noi si tot ce ne face fericiti.