Nu-i asa ca nu stiti ce este un bizet? Bizet, Georges Bizet, autorul lui Carmen, stiti desigur cine este sau macar ati auzit de el. Bizetii la care fac eu referire sunt diverse garnituri folosite la producerea articolelor de imbracaminte. Povestea mea de astazi este despre acesti bizeti 🙂

Primul meu loc de munca, dupa terminarea facultatii a fost intr-o fabrica de productie textile. Terminasem cu brio o sectie de Inginerie Economica in cadrul unei facultati tehnice si profesorii nostri ne povestisera ca, datorita cunostintelor noastre atat tehnice cat si economice, noi absolventii acelei sectii suntem cei mai calificati pentru un post de director de productie. Ce uitasera ei sa ne spuna este ca fara experienta si priceperea data de ani de munca in domeniu nimeni nu poate ajunge direct director 🙂

Angajatorul meu, in timpul primei noastre intalniri ( pentru ca nu o pot numi interviu) m-a intrebat direct ce pot face eu pentru el, pentru compania lui. Am raspuns repede, poezia bine stiuta: eu m-am pregatit la facultate sa devin director de productie. Nu a ras, nu retin sa fi avut vreo reactie de fapt. M-a intrebat insa ce altceva mai pot sa fac pentru el, directori de productie deja are. Pentru ca aveam terminat si un curs MBA de profil, am decis amandoi ca pot incepe prin a ma ocupa de relatia cu clientii si furnizorii companiei. De acolo si pana in momentul in care am plecat s-a derulat cea mai frumoasa si complexa aventura profesionala a mea. Experienta mea acolo m-a invatat lucruri pe care nu le-am uitat nici acum si cel mai important, mi-a aratat ca pot face orice, chiar daca la inceput pare greu sau chiar imposibil. Si ca frica dispare in momentul in care faci lucrul de care te temi. Si dispare pentru totdeauna.

Tin minte ca la un moment dat, extenuata de programul de munca si gradul de incarcare, i-am spus angajatorului meu ca as dori sa am o activitate mai putin solicitanta si ca ma gandesc sa plec de acolo si sa lucrez in alt domeniu. Cine a lucrat vreodata in productie cunoaste perfect ce presupune un asemenea loc de munca. Ore multe petrecute in stres, termene limite de livrare uneori imposibil de atins, incompetente si minusuri ale muncii altora pe care trebuie sa le acoperi pentru a iti onora comenzile. Atunci seful meu mi-a raspuns, mai mult in gluma, ca imi ofera postul de director de productie, doar sa nu plec. Am plecat pana la urma, nu atunci si nu fara regrete. Sau fara a lega prietenii si relatii care, desi departate de sutele de kilometri ce ne despart si anii petrecuti separati, sunt inca dragi si nepretuite sufletului meu.

Revin la prima mea zi de munca. Si cred ca si acest sentiment ni-l amintim multi dintre noi. Pentru ca ne facem griji cu mult inainte si devenim anxiosi gandindu-ne cum va fi, cum ne vom descurca si mai ales, cum ne vom integra in colectiv. Ziua mea acolo avea sa fie fix asa: nimeni nu avea timp de mine, toata lumea avea treaba si alerga de colo-colo. Pentru a nu ii incurca si a fi liberi sa se ocupe de activitatile presante, noii mei colegi mi-au oferit un scaun la marginea unui birou ce apartinea unei alte persoane. Si mi-au spus sa ma familiarizez cu activitatea lor, cu produsele, erau tot felul de standere cu produse acolo. Dimineata a inceput cu sedinta de productie, cu evaluari si statusuri ale comenzilor in lucru sau pregatite pentru a fi livrate. Voci ridicate si critici aduse celor ce nu isi facusera bine treaba. Ma bucuram ca nu sunt la masa aceea mare si ca nu ma cearta nimeni pe mine.

Vremea pranzului a sosit fara ca eu sa indraznesc sa intreb daca ei mananca la pranz. Apoi cineva a anuntat ca pleaca sa ia covrigi; vazandu-ma ca stau tot acolo nemiscata pe scaunel, m-a intrebat si pe mine daca vreau un covrig. Am confirmat din cap ca da, bucuroasa ca in sfarsit cineva incepe un dialog cu mine. Dupa molfaitul delicat al covrigului, de teama sa nu fac firmituri pe biroul unde eram doar musafir, a continuat ziua de lucru. A lor, eu doar contemplam totul. La un moment dat, din biroul sefului meu tuna o intrebare:

– De ce nu poate pleca mostra azi?

– Nu e gata… nu avem bizetii…

– Si unde sunt bizetii?? Trimiteti imediat pe cineva dupa bizeti!!!

Spaima mea era grozava; ce or fi patit sarmanii bizeti de nu poate pleca mostra? Si ce or fi bizetii astia de pleaca cineva urgent dupa ei? Si unde pleaca?

Dupa o ora, apare pe usa un domn mai in varsta, vizibil timorat si dornic sa nu isi prelungeasca inutil vizita acolo.

– Saru’mana! Am adus bizetii… Saru’mana!

Lasa pe biroul colegei mele o punga mica, alba din plastic si fuge repede pe usa. Auzind usa sau poate si replica de dinainte, seful meu iese furtunos din birou si ia punga. O deschide, se uita in ea si pleaca spre sectia de productie. Raman perplexa si neavand cui sa adresez nelamurile mele, ma intreb singura. Oare ce era in punga? Bizetul? Asa mic? Dar atat de important?

Dupa cateva minute o doamna iese din sectia de productie cu o cutie in care se afla un pulover negru. Vine spre mine, imi spune sa ma ridic de pe scaun si ma priveste din cap pana in picioare. Apoi ma intreaba daca sunt M, raspund din cap ca da. As fi raspuns orice, doar sa scap cu bine de acolo si sa nu ma mai intorc niciodata. Sunt rugata sa probez puloverul. Imi tremura mainile si picioarele de frica. Eu? De ce tocmai eu? Nu au si ei un manechin, ceva? Daca stric bluza? Ma imbrac si sunt dusa in biroul sefului. Se ridica de la birou, isi da jos ochelarii si priveste puloverul. Vine, atinge gulerul bluzei, roade un pic varful ramei de la ochelari si spune:

– E bine, sa plece asa! Pregatiti repede actele pana vine DHL-ul.

Toata lumea a inceput iar sa alerge, aveam sa aflu ca in zilele in care se trimiteau produse clientilor, la ora 17 venea curierul DHL sa le ridice. Iar Romania nefiind inca membru UE, trebuia facuta vama tuturor mostrelor si produselor ce plecau. Asta insemna acte si documente de intocmit, pulovere si pungi si cutii de masurat si cantarit. Activitati care nu se puteau face pana nu erau mostrele gata. Pana nu ajungeau bizetii.

La ora 17 ajunge curierul, mormaie suparat ca iar va ajunge tarziu la depozit din cauza noastra, ca nu intelege de ce daca stim ca el la ora 17 pleaca, noi nu avem niciodata coletele gata, apoi ia cutia si actele iesite atunci din imprimanta si pleaca furios. Toata lumea rasufla usurata si isi vede in continuare de treaba. Mai putin eu, pentru ca nu descifrasem misterul bizetilor.

Se face seara si nimeni nu da semne ca ar fi timpul sa plecam acasa. Ma dor oasele si muschii fetei, de atata incordare si nevorbit. Imi spun ca nu mai vin niciodata acolo, in locul acela neprietenos unde oamenii sunt atat de ciudati si fac lucruri greu de inteles pentru mine, pana acolo incat sa supere un curier nevinovat din cauza unor bizeti. In timp ce rontai toate aceste ganduri, din biroul “central” se aude o voce:

– Raluca a plecat?

– Nu, nu am plecat… raspund cu ultima bruma de curaj ramasa.

– Poti veni sa discutam?

Ma duc, incetisor, uitandu-ma mai mult la varful pantofilor decat pe unde merg.

– Cum ti s-a parut ziua de astazi? Ai ceva sa ma intrebi?

Imi recapitulez iute ziua: sedinta, tipete, scaunel, bizeti, pulover, curier. Uit de covrig in graba gandurilor repezite.

– S-au intamplat multe azi! Eu nu cred ca as putea sa fac atatea lucruri intr-o singura zi…

– O sa poti, daca ramai la noi! Altceva?

Nu vreau sa ii spun altceva; ce sa ii spun? Ca nu vreau nici in ruptul capului sa mai vin, sa tipe cineva la mine sau sa ma trimita dupa bizeti? Pe mine, atat de draguta si minunata, cu MBA si nota maxima la absolvirea facultatii… Nu vreau sa ii spun asta, dar nici nu vreau sa plec de acolo fara sa lamuresc dilema bizetilor.

– Ar mai fi ceva, daca nu va suparati… in fiecare zi asteptati bizetii?!