N-am cunoscut om mare sau mic sa nu ii placa joaca 🙂 Unul dintre jocurile de care nu ne mai saturam este “Alege ce carte citim in seara asta”. Cum ce joc e asta? Nu il jucati si voi? De vreun an si ceva, cand chiar suntem in pana de idei sau vrem sa ne surprindem, jucam jocul asta. Biblioteca copilului are 3 sectiuni, fiecare cu cate 5 rafturi. Pe cele de sus le poate alege doar un parinte. De obicei nu se intampla asta 🙂
Regulile jocului sunt urmatoarele: un jucator alege un numar de la 1 la 3 si astfel se alege sectiunea. Apoi alege un numar de la 1-5 si se alege astfel raftul. Apoi se face pauza, pentru ca cineva numara cartile de pe raftul respectiv. La final se alege stanga sau dreapta si rezulta cartea serii. Asa am aflat si noi cate carti stau cuminti in biblioteca: cam 1025 🙂 In ritmul asta, in cativa ani ne mutam si de aici…
Aseara eu am ales cartile, iar ea a tot numarat. Asadar s-au recitit a nu stiu cata oara cartile din imagini. In dreptul meu pot spune ca atunci cand aleg eu cartea este mereu cea de la numaratoare. In dreptul ei nu stiu ce sa spun, prea citim mereu preferatele ei 🙂
Dragi copii, sa va spun un secret: in carti veti gasi mereu un sprijin! Da, da, asa este! Ele mereu va ofera porti larg deschise catre lumi minunate si neimaginate. Cartile adapostesc de necunoastere si incultura; va ajuta sa cresteti mari prin fortele voastre launtrice. Sa ganditi cu mintea voastra si sa vedeti cu ochii vostri. Sa duceti mai departe povestile spuse de voi sau pe ale celorlalti din universul vostru.
Cartile adapostesc de vreme rea, suparari si furtuna. Si uneori adapostesc si protejeaza bine intre copertile lor lucrul vostru cel mai de pret: joaca 🙂
Aparut in 2015, titlul original fiind “Heure Bleue”, albumul artistei de origine franceza a primit diverse premii, ultimul dintre ele fiind “Des petits lecteurs au bord du mer” in 2022.
Ora aceea dintre sfarsitul zilei si inceputul noptii este ora albastra. Este un timp suspendat intre lumina si intuneric, zi si noapte, aventura si odihna. Ora amurgului; si este albastra. Albastra precum lumina cerului sau cristalul apei marilor. Precum sardinele saltarete si balenele uriase. Precum pasari si starci ce astepta sa se astearna noaptea.
De Isabelle Simler am aflat de pe site-ul Mariei Popova, The Marginalian. O urmaresc de atunci, i-am cumparat cartile, veritabile albume de arta. Si acum vi le prezint si voua.
V-am povestit oare ca la Bookfest am intalnit o fiinta minunata? Care venise in Romania tocmai din indepartata si enigmatica pentru unii dintre noi Japonie? Daa, a fost fascinanta intalnirea cu Nahoko, la standul editurii Portocala Albastra. Copilul a dorit sa mai mearga si a doua zi la targ, special sa se intalneasca din nou cu ea. Au desenat si au facut animalute din origami si si-au spus povesti. In engleza 🙂
Astazi am gasit in casa niste hartie pentru origami si copilul a vrut sa ma invete sa fac animalute origami si palariute de samurai pentru ele. Exact cum i-a aratat prietena ei Nahoko 🙂
Apoi am facut si un suport pentru betisoare.
Cam astea sunt rezultatele sesiunii de lucru din aceasta seara. Enjoy!
Nu am mai citit o poveste atat de gingasa de mult timp; si noi chiar citim multe povesti tot timpul 🙂
Molly Idle este autoarea seriei “Flora si flamingo”, pentru care a si primit medalia Caldecott in 2014. Timp de 5 ani, imediat dupa terminarea colegiului, a lucrat ca animator la Studiourile Dreamworks. Insa cand cei de acolo au facut tranzitia catre animatia realizata pe calculator, a ales sa plece.
Liniile in care deseneaza, cu multe creioane colorate, au o tandrete aparte. Desi simple, spun povesti atat de convingatoare, incat simti ca personajele ei sunt chiar acolo, langa tine. Sau ca tu devii parte din poveste si traiesti langa ele.
Witch Hazel este povestea delicata a trecerii vietii, precum anotimpurile, an dupa an. Zi dupa zi, zambete dupa zambete; clipe petrecute impreuna, unii langa ceilalti. Pana cand, in povestea finala, cineva pleaca in celalalt capat al curcubeului. Sau poate este inca aici, printre frunzele copacilor si razele soarelui?
Despartirile sunt grele; pentru copii cu atat mai dureroase. Pentru ei tangibilul, atingerile cuiva drag sunt totul. Nu pot concepe viata fara ele. Insa ea continua. Si incet-incet, mangaierea vantului le sopteste ceva, parca stiut doar de ei. O pasare vine sa stea impreuna. Si astfel cei plecati mai raman cu ei si in ei, in amintirea lor. Devin parte din povestea pe care o vor putea spune de acum mereu.
Acum fix 8 ani, cand am decis ca parcul din apropierea casei este o zona sigura pentru bebelusul meu de cateva luni, l-am cunoscut pe el, pe domnul P. Am ajuns inaintea lui in parc si m-am asezat pe banca lui, fara sa stiu ca este singura banca din parc pe care se aseaza. Peste cateva minute a ajuns si el; imi tot indica ceva, sa ma mut in dreapta, pentru ca in stanga e locul lui. Am considerat atunci o chestie exagerata toata tarasenia si am plecat. Cateva zile dupa acest episod l-am ignorat pentru ca eram inca, in nestiinta mea, suparata pe el. Cum sa alungi de pe o banca dintr-un parc public o mamica si bebelusul ei? Nu se face asa ceva!
Timpul a trecut; zi dupa zi ne intalneam dimineata in parc, eu cu Manduca si copilul in ea, el stand pe banca lui. Cineva mi-a povestit ca a avut un accident si ca se exprima si se deplaseaza mai greu. Insa asta nu il impiedica sa vina in absolut fiecare zi in parc, la banca lui. Am fost sa il salut dupa ce am aflat si i-am spus ca imi pare rau ca m-am asezat pe banca lui. Mi-a zambit larg si mi-a facut semn sa ma asez langa el. M-am emotionat si simteam gust de plans in cerul gurii. I-am aratat Manduca si copilul care atipise in ea si i-am spus ca trebuie sa mai merg, daca ma asez, copilul se va trezi…
Au trecut 8 ani de cand domnul P. face parte din viata noastra, a comunitatii noastre. Toti copiii si toti bunicii si parintii care vin dimineata in parc il cunosc si il saluta; se aseaza langa el sa schimbe o vorba. Domnul P. este al nostru al tuturor si noi toti suntem cumva ai lui. Le zambeste tuturor, absolut toti copiii care il intalnesc au o interactiune cu el, din propria lor dorinta. Copilul meu se opreste in fiecare zi cand vine de la scoala in parc, la banca domnului P. pentru a da mana cu el. Si a ii povesti desigur toate chestiile interesante pe care le-a facut la scoala.
Domnul P. are rutina lui si banca lui. Are traseul pe care vine in fiecare zi in parc si are traseul de intors din parc. Nu poarta ceas; stie cand este timpul sa plece acasa dupa pozitia in care cade umbra unui anumit copac pe trotuar, in fata bancii pe care sta. Toata pandemia nu a purtat nici macar o zi masca de protectie. Cand ne vedea pe noi cu ele, mai ales pe fiica mea, se supara si imi facea semn sa i-o dau jos. Degeaba ii explicam ca exista o lege si ca nu avem voie sa stam fara ele, mereu se intrista.
Acum cateva luni, intr-o zi ploioasa nu a venit in parc. Nici a doua zi pe banca lui nu statea nimeni. Un sentiment amestecat m-a cuprins: daca a patit ceva domnul P.? Si eu nici macar nu stiu unde sta, cum il cheama sau pe cine as putea intreba despre el.
A treia zi am zarit din departare o silueta cand am ajuns mai devreme decat de obicei in parc; era el! L-am intrebat daca patise ceva; mi-a aratat umbra si apoi ceasul meu. Nu am inteles. Apoi a facut un semn rotund: se schimbase ora si acum “umbra” ajungea mai devreme in fata bancii! De aceea nu il mai intalnisem in ultimele 3 zile, el pleca cu o ora mai devreme… Sentimentul acela de usurare ca un om absolut strain de mine si de familia mea este bine a fost ca o gura de aer proaspat ce parca imi fusese interzis pret de cateva zile. Am realizat atunci puterea fantastica a conexiunii dintre noi. Doi oameni care se vad zi de zi de 8 ani. Doi oameni care nu stiu nimic unul despre celalalt si a caror existenta este totusi legata. Acolo in parc, pe banca lui suntem vechi prieteni.
Stiu ca la un moment dat domnul P. nu va mai veni in parc. Si desi stiu asta, nu sunt deloc pregatita sa dau piept cu acea zi. Imi voi spune atunci ca iar s-a schimbat ora si umbra copacului cade acum altfel. Si ca poate ar fi fost bine sa il intreb mai demult daca nu ar vrea sa poarte ceas. Sa mai stea un pic printre noi, pe banca lui…
Am onorat si anul acesta ziua bicicletei si am dat o tura prin oras. Nu erau foarte multe biciclete; poate stateau cuminti acasa sau poate plecasera la plimbare mai departe, prin munti si vai. Pe o plaja calda cu nisip auriu.
Am avut norocul sa gasim la Bookfest o minunata ilustratie ce apartine unei ilustratoare din Romania, Roberta Berezoschi. De fapt fiica mea a ales-o de la standul Clubului Ilustratorilor Romani. Poate va inspira sa faceti o plimbare cu bicicleta, macar una imaginara.
O traditie de 1 Iunie inceputa acum cativa ani este urmarirea la cinematograf, in familie, a unui film pentru copii nou aparut.
Anul acesta alegerea sarbatoritei a fost Mica sirena. Stia de aparitia lui inca de pe 25 mai, ne spune zilnic sa mergem sa il vedem. Si am mers. Filmul, un fir de magie impecabil. Aventura de a ajunge acolo si inapoi acasa, o alta forma de magie. Urbana, de data asta. Partea buna a fost ca in afara unei singure fetite care tusea, restul ocupantilor salii pareau sanatosi. Mare multumire!
Dupa insistentele protagonistilor “actori” pentru a se intampla marele sarut ( un fel de “pup-o ba”mioritic) cei doi chiar se saruta. Moment in care intreaga sala a inceput sa aplaude.
Ce a uimit: rasa mixta a protagonistei principale si faptul ca si aici, ca in alte recente productii cinematografice, exista o regina cu culoarea pielii neagra.
Probabil filmul in engleza este de preferat: sa il auzi direct pe Javier Bardem si sa asculti cantecele in varianta originala. Si cele in romana au fost in regula, copilul le fredoneaza inca si astazi.
Productia 3D, dar uneori pe alocuri nu prea 🙂
Magia insa a existat; am simtit-o si a meritat toate experienta. Anumite peisaje prezentate jn film, deosebite. Jocul actorilor de asemenea.
Asadar nu imi ramane decat sa va recomand o vizita la cinematograf si sa o vedeti pe Mica sirena, varianta 2023.
Minion loveBaiat la aquarium Prin gradinaPrin stupinaLa gura… stupuluigelato mix&match de la Faber CastellDesenul naturii: baraj, blocuri si soare A whaleAt the beach, take 1At the beach, take 2 🙂A tropical beach
Stefan Caltia este fara doar si poate unul dintre cei mai cunoscuti pictori romani contemporani. L-au pasionat mereu teme precum zborul, plutirea mai exact; in lumea gandurilor si in cea materiala deopotriva. Rostul si locul omului in grandiosul univers. Cromatica puternica si contrastanta spune mereu o poveste celor ce vor sa o “vada”.
Si-a expus operele in Elvetia, Danemarca, Norvegia sau Tarile de Jos. Elev al lui Corneliu Baba, pastreaza o parte din influentele marelui maestru in multe din lucrarile sale. Pe care va invit sa le admirati in mica mea colectie de carti postale aparuta la editura Curtea Veche Publishing.