V-am povestit oare ca la Bookfest am intalnit o fiinta minunata? Care venise in Romania tocmai din indepartata si enigmatica pentru unii dintre noi Japonie? Daa, a fost fascinanta intalnirea cu Nahoko, la standul editurii Portocala Albastra. Copilul a dorit sa mai mearga si a doua zi la targ, special sa se intalneasca din nou cu ea. Au desenat si au facut animalute din origami si si-au spus povesti. In engleza 🙂
Astazi am gasit in casa niste hartie pentru origami si copilul a vrut sa ma invete sa fac animalute origami si palariute de samurai pentru ele. Exact cum i-a aratat prietena ei Nahoko 🙂
Apoi am facut si un suport pentru betisoare.
Cam astea sunt rezultatele sesiunii de lucru din aceasta seara. Enjoy!
Cand eram insarcinata si abia asteptam sa o cunoastem pe fiica noastra ( bine, de fapt in primele 5 luni am crezut ca il asteptam pe Teodor Stefan si nu o fetita, dar aceasta este o cu totul alta poveste) am citit toate cartile de parenting si de “ce sa astepti” pe care le-am putut gasi. Ai fi zis ca astept un pluton de copii, nu doar unul si ca va fi un extraterestru cu care nu vom sti cum sa ne purtam, ca doar nu este sange din sangele nostru 🙂 Stiam pe de rost cum se calmeaza colici, care este cea mai buna abordare stiintifica pentru alaptare si cate si mai cate.
Ma pregateam pentru cel mai greu examen al vietii mele de pana atunci, cel de mama. Insa toate sfaturile si parerile expertilor, tot ce citisem in lunile de asteptare, au fost uitate cand asistentele mi-au pus copilul in brate, sa il alaptez pentru prima oara.
Eram conectata la fire si branule; ea era atat de mica si de serioasa; avea o gurita cat un nasturel. Nu stiam nici cum sa o tin sa se simta confortabil, daramite cum sa aplic cea mai potrivita pozitie pentru alaptare?
Incetul cu incetul, ne-am obisnuit unii cu altii; ea cu lumea exterioara; cu lumini si zgomote si senzatii total necunoscute pana atunci: foamea, fricile, nesiguranta. Citisem undeva ca poti calma un bebelus cu sunete albe, precum cele emise de un uscator de par sau de aspirator. La copilul meu insa nu a functionat aceasta solutie. Prima carte pe care i-am cumparat-o a fost o carte de tip “Primele sunete ale bebelusului”. Avea 4 pagini cartonate, cu 4 imagini si 4 sunete facute de: o ratusca, o maimuta, o pisica si o masina; rosie!
Sunetele acelea insa o inspaimantau! La fel si tot felul de jucarii electronice cu sunete puternice. Celelalte carti si sunete din jurul ei sau din natura, nu. Am pus cartea deoparte si am inceput sa ii cumpar instrumente muzicale pentru copii mici: xilofon, maracas, toba din lemn, pian, ukulele, fluier, rainstinck, cutiute muzicale. Chiar o mica orchestra muzicala pentru copii, cu care se mai joaca si acum. Sunetele unora dintre aceste instrumente o calmau si ii placeau mult, canta mereu prin casa. Isi facuse niste tobe din doua cutii metalice si niste bete pentru mancare chinezeasca si batea fericita la tobe. Continuam insa testarea tuturor masinutelor si jucariilor cu sunete pe care vroiam sa i le cumparam, pentru ca multe sunete inalte, electronice o speriau inca foarte tare.
Mai mult, inainte de a implini un an, au inceput sa o inspaimante zgomotele de la bormasini si freze si tot felul de aparate pe care vecinii nostri le foloseau de zor, fara a tine cont de programul de somn al unui copilas atat de mic si de inspaimantat.
Am incercat toate variantele la care ne-am putut gandi: am vorbit cu vecinii, trezeam mereu copilul inainte de a incepe mesterii treaba, stateam in parc cat de mult cu putinta, pana spre seara, cand ei terminau programul. Insa uneori vremea rea sau alte impedimente nu faceau posibila plecarea de acasa, asadar am citit si am studiat si i-am cumparat o pereche de casti antifonice pentru copii. Le-am testat, le-a testat si ea, dar tot nu rezolvau problema. Erau si foarte fixe pe ureche, in scopul de a fi etanse si a “antifona” zgomotele din jur. O deranjau si nu vroia sa le foloseasca. I-am explicat cat am putut noi de mult ca nu avem ce face, ca desi este un sentiment foarte neplacut si stim asta, in afara de a o consola sau de a indura impreuna cu ea acele sunete, chiar nu avem ce face.
Treptat, tipetele si suferinta ei s-au diminuat. Erau chiar zile in care se auzeau sunete puternice, insa ea nu se trezea sau daca era treaza nu se speria la auzul lor.
Pe la 2 ani si-a facut curaj si m-a rugat sa ii pun baterii la prima ei carte cu sunete ( o pastrasem, fiind prima carte cumparata pentru ea). Intr-o zi a rezistat sa asculte pisica, apoi maimuta si apoi si ratusca. Peste cateva saptamani chiar si masina. Insa sunt jucarii electronice pe care nici acum, la 8 ani nu vrea deloc sa le asculte. Nu am insistat niciodata, nici nu vom face asta. Dar nici nu am tinut-o ferita de toate zgomotele pamantului. Am mers cu ea peste tot, chiar si in locuri galagioase sau la concerte live. A invatat sa traiasca printre zgomotele unui mare si aglomerat oras, ale unei lumi care isi tipa mereu trairile.
Acum pot spune ca fiica mea ce se speria atat de tare de zgomotele puternice a depasit aceasta teama. A invatat sa traiasca printre ele, sa le ignore cand este cazul. Canta mereu, adica zilnic, la diverse instrumente “galagioase”: pian, tobe, ukulele, clopotei si maracas. A invatat sa fluiere si exerseaza mereu, amuzata si fericita de realizarea ei. Are o colectie intreaga de carti cu sunete ale diverselor pasari si animale. Pe unele le recunoaste deja in natura, in copacii sau arbustii din parcuri sau din jurul casei. Ieri seara isi vorbeau doua mierle si ea le-a auzit: “-Mami, eu aud mierle! Avem mierle pe aici?” De cateva zile a primit un ukulele nou, albastru, exact cum si-a dorit. A invatat sa il acordeze singura, uneori compune si versuri cand canta la el, ca un adevarat cantautor. Si-a propus sa ma invete si pe mine sa cant la ukulele, sa ne facem toti trei o formatie 🙂
Ca o incurajare, pentru ca nu cred ca suntem singurii parinti al caror copil a avut fobia zgomotelor, va pot spune ca incet, incet, totul devine mai suportabil. Trebuie, alta varianta nu exista decat obisnuinta si adaptarea la ele. Uneori credem ca pentru a ii fi mai usor copilului nostru avem rolul de a modifica exteriorul dupa nevoile lui. Acest lucru insa va avea ca efect exact opusul: in timp ii va fi mult mai greu sa se adapteze la schimbari. Iar eu cred ca cel mai util lucru pe care il putem face pentru copiii este sa ii invatam sa se adapteze la schimbari si la mediu inconjurator. Sa poate functiona la nivel optim si in liniste si in galagie, si in tihna dar si in haosul si aglomeratia din jur.
Pentru ca lumea asta minunata vine la pachet si cu zgomote si intamplari care nu ne plac sau ne sperie; dar asta nu inseamna ca nu ne putem invata sa ne bucuram si printre ele.
Ep.2 Cand copilului tau ii este frica de intuneric
Frica de intuneric este una dintre cele mai teribile frici pe care copiii le dezvolta, de obicei in jurul varstei de 2-3 ani. Specialisti si terapeuti din intreaga lume au incercat ani la rand sa gaseasca sursa acestei frici. Insa fiecare copil este unic asadar si ceea ce il inspaimanta are un caracter singular.
Ceea ce stim sigur este ca frica de intuneric este o etapa a copilariei. Este ca o lupta prin care cei mici trec si cu ajutorul adultilor, pot iesi invingatori.
Dar ce ar putea cauza aceasta spaima nocturna a copiilor?
1. Faptul ca acum creierul lor este destul de dezvoltat pentru a isi imagina diverse scenarii, unele chiar de groaza. Cum seara reprezinta un moment de relaxare, imaginatia lui este libera sa gandeasca mai mult. Oare ce o fi umbra aceea? Cu ce seamana? Se aude ceva din coltul camerei? Si toate aceste intrebari pot duce la imaginarea a tot felul de grozavii ce il pot terifia pe micut.
2. Unele imagini de la televizor sau din viata reala pot cauza spaime nocturne. De aceea este contraindicat sa ii expunem seara pe copii, in special pe cei foarte mici, la continut media: televizor, desene animate, etc. O atentie deosebita este necesara si in alegerea cartii de citit inainte de culcare, daca aveti acest obicei in familie. Imagini explicite cu tot felul de mostri si balauri simpatici sau infricosatori pot fi uneori sursa unor cosmaruri teribile.
3. Evenimente stresante sau chiar traumatizante din viata reala a copilului: pierderea cuiva drag, expunerea la episoade violente sau de agresiune, etc. Cel mai important este sa le fim aproape in astfel de momente.
4. Nevoia lor de siguranta. Dupa ce copiii cresc si inteleg ca sunt persoane independente de parintii sau adultii care au grija de ei, apar diverse spaime. Cea de a fi abandonati este una dintre ele. De aceea este important sa aiba un loc in care sa se simta confortabil, in siguranta. Camera lor, printre jucarii si obiecte familiare, rutinele zilnice si prezenta parintilor in jurul lui sunt esentiale pentru a face un copil sa se simta in siguranta. Pe cat posibil in acel mediu sigur pentru el ar trebui sa si doarma noaptea.
5. Unele frici sunt, mai ales la copii, irationale. Asta nu inseamna ca nu sunt reale, ba din contra. Incercarea de a le trata cu usurinta sau de a nu le valida celor mici sentimentele legate de aceste frici nu este deloc o solutie.
O abordare utila atunci cand copilul se teme de intuneric este sa ii acceptam acest sentiment si sa ii oferim ocazia sa discute despre el ori de cate ori simte nevoia. Sa incercam sa aflam ce anume provoaca aceasta frica si cat este ea de reala. Bineinteles ca stie si el ca nu este niciun monstru sub pat, mai ales daca a avut curiozitatea sa se uite si sa vada ca in afara de putin praf nu se afla nimic acolo. Sau ca umbrele facute de lumina pe perete nu se misca, este cel mult o iluzie optica. Dar pentru el, in acel moment de neliniste, o poveste de groaza s-ar putea tese in jurul unor umbre miscatoare de balauri si monstri zburatori. La el in camera! Unde este singur si nu are pe nimeni sa il apere si mai este si intuneric! In nici un caz nu vom rade si nu vom rusina sau si mai rau, pedepsi, un copil inspaimantat. Nu il vom trimite singur inapoi in camera lui, speriat si plangand, nu vom tipa la el in toiul noptii pentru ca ne-a intrerupt somnul de frumusete si nu vom face glume sau remarci ironice pe seama sentimentelor lui.
Un alt lucru pe care il putem face sa ne ajutam copiii inainte de culcare este sa cream o atmosfera calda, linistita si relaxanta in camera in care va dormi cel mic. O baie sau un dus cald, apoi un mic masaj sau macar o imbratisare dupa ce isi imbraca pijamalele. Un difuzor sau umidificator cu arome relaxante ajuta foarte mult. O carte de povesti,cu ilustratii frumoasa si gingase. Sau o poveste de noapte buna imaginata pe moment sau chiar o poveste preferata de copil.
Referitor la povesti, exista foarte multe carti pentru copii in care personajele se tem de intuneric sau sa adoarma singure. Imaginatia lor incepe sa creeze si sa inventeze lumi si aventuri diverse, ca o evadare din realul momentului. Va voi prezenta la final cateva dintre povestile pe care le-am citit fiicei noastre, atunci cand a fost pregatita sa le asculte.
Pentru multi parinti intimitatea dormitorului lor este ceva sacru si copiii nu au ce cauta acolo noaptea. Pentru altii, rutina de somn a copilului nou nascut incepe in patutul lui, din camera lui, si lucrurile raman asa pana cand copilul ajunge adult si se muta din casa parinteasca. Fiecare familie are propriul mod de a isi gestiona somnul de noapte, de altfel vital pentru o viata sanatoasa. Si este normal sa fie asa. In momentul in care apar fricile nocturne ale copilului insa, siguranta si confortul lui sunt esentiale pentru a transforma aceasta spaima intr-o trauma. El trebuie sustinut si iubit, ascultat si validat, chiar si cu frici care adultilor li se par irationale. Doar nu este nimeni in camera, uite!
Pentru el fricile acelea sunt cat se poate de reale si de inspaimantatoare. Poate ar fi de folos pentru el sa adorma langa mama sau tata; sau sa aiba o paturica sau alt obiect de confort langa el. Daca isi doreste o lumina de veghe, usa intredeschisa sau sa stie ca poate veni in camera parintilor daca simte aceasta nevoie, atunci este bine sa i le oferiti.
Nu exista o solutie care sa se aplice tuturor, la fel cum nu exista doi copii cu aceleasi sentimente si intensitate a trairii lor. Fiecare copil este unic intr-un anumit moment al vietii si de aceea fiecare familie trebuie sa isi gaseasca rutina care functioneaza cel mai bine. Exista familii cu mai multi copii in care unul dintre frati nu a avut nicio problema in a dormi singur. Dar celalalt, da. Responsabilitatea de a asculta si conforta copilul speriat revine mereu adultilor, nu fratilor minori. Nu putem pune pe umerii unor copii povara cauzata de spaimele fratilor. Este totusi un copil, rolul lui nu este sa devina parintele sau terapeutul fratelui sau.
Lucrul bun este ca la un moment dat, copiii invata sa traiasca cu frica de intuneric sau cosmarurile nocturne. Nu inseamna ca nu se vor mai speria, ci doar vor intelege ca nu sunt reale si ca trec foarte repede. Ca intunericul are rolul lui, sa ne invete sa apreciem lumina.
Este multa emotie zilele acestea si din pacate o mare parte din ea se va risipi in van. Viata va merge inainte ca si pana acum; pentru unii incet, schiopatand, pentru altii grabita, fara timp de greseli, pauze sau repetitii. Pentru ca totul este “repede” acum: se mananca repede, ne imbracam repede, gandim repede, mergem repede, ne crestem copiii repede, atat de repede! Si de multe ori ne oprim doar cand este mult prea tarziu… Le cerem imposibilul, pentru ei, de la varstele cele mai mici. Ii certam si ne dam ochii peste cap daca fac un “r” mai haios, ca si cum asta ar fi tot ce reprezinta ei. Ii grabim, mititei si minunati cum sunt, de dimineata pana seara. Si ei fac ce le spunem noi sa faca, doar suntem soarele si luna lor pe Pamant. Nu le ascultam glasul micut si gandurile, am vrea sa ii auzim vorbind cu vocea si ideile noastre. Le cumparam jucarii si telefoane sa ii tina departe de noi; doar suntem atat de ocupati! Le programam o existenta cat mai plina de activitati care ii departeaza tot mai mult de noi si ii face sa se simta tot mai singuri si mai abandonati. Nu ii invatam regulile jocului, insa vrem sa il joace la cel mai inalt nivel. Le cerem excelenta in toate pentru ca asta ni se pare ca le oferim cu toti banii castigati in miile de ore petrecute departe de ei. Le spunem prea putin ce ne uimeste si ce iubim la ei si mult prea mult ce nu fac bine. Ii mutam in case mai mari unde nu prea sta de fapt nimeni; pentru ca toti suntem foarte, foarte ocupati. Ii plimbam in masini puternice unde ar fi bine sa faca liniste, noi conducem si trebuie sa fim atenti la drum. Pana intr-o zi cand toata presiunea asta uriasa la care suntem supusi face ca ceva din universul nostru sa cedeze. Si ca un domino, dupa prima piesa doborata, incep sa cada toate celelalte. Si ne uitam socati la toate ramasitele din puzzle-ul nostru care ni se parea perfect construit si nu stim ce sa facem. Ce s-a intamplat? Unde am gresit? Doar totul era perfect si noi atat am putut face; eram atat de ocupati!
Gresim si le gresim copiilor nostri zilnic, din pacate… Nu ii vedem pe ei, cei care au nevoie de noi ca de aerul pe care il inspira. Ii vedem doar jucand un rol pe care l-am pregatit pentru ei. Sa il joace perfect, fara de greseala. Si ei il joaca cat pot de bine pentru ca au inteles ca nu pe ei ii acceptam si iubim neconditionat, ci rolul, masca. Doar ca intr-o zi machiajul se sterge si ii vedem pentru o clipa cum sunt ei de fapt. Unde noi i-am adus si impietrim si ramanem socati: asta nu e copilul meu! Unde e puiul meu iubit si minunat? Ce s-a intamplat cu el?…
Face rau, face cuiva rau pentru ca nu il mai poate tine in el, tot raul ala strans din greutatile resimtite si dupa multe strigate de ajutor neauzite. Dupa ani in care i s-a cerut poate prea mult; sa ia doar calificative maxime. Pentru ca ii trebuie la admitere, nu poate urma decat o facultate de top, nu poate avea decat o viata de top, pe care o va trai probabil singur. Deoarece nu a invatat sa traiasca confortabil cu el printre ceilalti fara acest rol de nota 10. Asta desigur daca are noroc si nu ii crapa inima inainte sa apuce sa isi traiasca efectiv viata aia de nota 10 planuita atat de minutios si cu atatia ani inainte.
Am folosit acest plural fara a avea pretentia de a vorbi in numele unui general. A fost doar o forma de exprimare pe care nu am dorit-o impersonala, pentru ca acest subiect nu este deloc asa.
Am avut o copilarie marcata puternic de ideologia socialista a anilor ‘80, in care totul trebuia sa fie uniform. Purtam uniforma, aceeasi pentru toti; ascultam toti acelasi discurs uniform. Rezultatele muncii cetatenilor patriei erau uniforme si poate ar fi trebuit sa si gandim cu totii aceleasi lucruri. Parintii mei au incercat sa ma scape de uniformismul asta si cred ca au reusit. Am ascultat si alte discursuri, si alta muzica si am fost deprinsa de mica sa gandesc pentru mine. Daca e ceva potrivit sa il asimilez, daca nu sa protestez. Sa ma vad exact cum si unde sunt si sa fac ce este potrivit pentru mine. De cand sunt eu parinte fac acelasi lucru: ma vad exact asa cum sunt si incerc sa dau familiei mele ce merita, nu doar ce mi-ar fi mie mai usor de oferit. Nu mi-as dori niciodata, desi probabil uneori fac asta, sa pun presiune pe ceilalti. Sa cer excelenta in locul fericirii si al multumirii de sine, al satisfactiei de a face lucrurile cat de bine se poate. De a vedea un copil bucuros ca a invatat ceva el singur sau ajutat de altii, ca poate face ce ii place fara oprelisti, atat timp cat nu face rau nimanui.
Un om fericit va darui fericire celor din jur. O va canta, desena sau va scrie despre ea. Ii va molipsi pe toti ceilalti cu ea. Nu va face rau si nu il va gandi, pentru ca nu stie ce este si nu are nevoie de el. Validarea lui, stiind ca a facut tot ce a putut el mai bine, ii este suficienta. Traim vremuri tulburi si greu de gestionat, pentru ca viteza cu care toate se schimba ne fac uneori imposibila adaptarea la noua realitate. Ne dorim ce este mai bun si mai bine, dar uneori nenorocirile pe care le credeam foarte departe de universul noastru patrund si aici. Si nu suntem deloc pregatiti sa le supravietuim.
Mi-as dori tare mult sa incetinim putin goana asta; sa ne imbratisam puii si sa le spunem ca sunt suficienti asa cum sunt ei. Ca ii sustinem cu tot ce putem si ca, daca se va intampla ceva rau, vom gasi din nou, cu totii, drumul spre lumina. Spre bine. Spre noi si tot ce ne face fericiti.
Se crede ca originea jocului de sah, a carui denumire provine de la cuvantul persan “shah” care inseamne rege, este in India de acum 1400 de ani. De acolo ar fi ajuns jn Mongolia, Rusia, Persia, Spania si Italia, cucerind incet intreaga planeta. Astazi este cel mai popular joc de strategie in doi jucatori din lume.
Sahul este un joc al mintii, al exersarii abilitatilor de planificare si adaptare continua la mutarile adversarului. Este un joc al nonculorilor, alb si negru. Poate fi un singur invins si un singur invingator. Nu este loc de negociere, linii neclare sau neintelegeri in acest joc. Necesita concentrare si rabdare multa, dorinta de a invata scheme noi si placerea de a-l juca. Caci joaca trebuie sa fie distractiva si sa iti placa sa te joci ore intregi fara sa te plictisesti.
Cand eram eu copil sahul clasic si varianta lui asiatica, sahul chinezesc, erau cateva dintre jocurile pe care le jucam in familie. Cand asezam piesele pe tabla, ma intrebam mereu cum o sa am oare rabdare pana la finalul partidei. Noroc de tata, castiga destul de repede, asa ca rabdarea mea nu era pusa la incercare prea des 🙂
Acum, in zilele noastre, cand sunt eu parinte, exista un univers de jocuri accesibile. Devine uneori o adevarata provocare sa le alegi pe cele mai potrivite pentru copilul tau, pentru serile de joaca in familie sau cu prietenii. Cu toate acestea, desi avem foarte multe jocuri de strategie acasa, pe masuta din living sta mereu cutia de sah. Copilul meu e pasionat de sah de cand era mititel. Mereu joaca cu albele si mereu trebuie sa castige ea 🙂 La inceput se supara cand ii luam piese de pe tabla si mai ales cand cineva ii lua “ligina”. Acum a mai crescut, odata cu ea a crescut si puterea ei de intelegere si de concentrare, asa ca uneori castiga ea. Lupta dreapta, pe meritul ei.
Asadar daca v-ati plictisit de cautat ouale ascunse de Iepurasul de Paste, ce ziceti de o partida de sah?
Pentru ca maine este 1 Decembrie, m-am gandit ca celebrarea ultimelor aparitii de carte pentru copii poate fi un bun prilej de sarbatoare. Sa aducem astfel un omagiu tuturor celor ce trudesc in edituri, tipografii, depozite si sali de prezentare. La birouri, planse de desen, in fata calculatoarelor. Autori si ilustratori, traducatori, editori, redactori, echipe de productie. Celor ce sunt mereu pe drumuri, ducand cartile catre cititorii lor; la targuri si intalniri si expozitii, la zeci si sute de evenimente culturale.
Mi-am luat timp si am studiat ofertele tuturor editurilor de la care iau carti in mod frecvent si am cumparat toate titlurile pe care le-am considerat potrivite pentru fiica mea. Apoi le-am rasfoit pe toate, toate pentru a imi face o parere despre ele.
Au fost cateva surprize, majoritatea placute. Gustul amar ramane insa, au fost atat de putine aparitii notabile in 2022! Parca si mai putine ca in 2021; sau poate am devenit eu mult mai selectiva. Si mi se par foarte slab promovate, peste unele titluri am dat intamplator. Asta in conditiile in care urmaresc tot ce apare la nivel de carte pentru copii, atat pe plan national, cat si international.
Lista de mai jos poate fi folosita si ca punct de plecare pentru cumparaturile celor care vor sa ajunga la Gaudeamus. Sau unele dintre aceste carti pot fi facute cadou de sarbatori, pe care cei mici sa le gaseasca in ghetute sau langa brad.
Cu siguranta unele titluri fara pereche aparute in ultimul timp mi-au scapat, de aceea orice mentionare a acestora este binevenita. Vor lipsi din prezentarea mea titlurile de la editura Portocala albastra; cu sistemul lor de prezentare si de achizitii online nu am reusit inca sa ma inteleg, de aceea cumpar cartile lor de pe unde le gasesc disponibile si la ceva distanta de la data aparitiei.
O sa incep cu una dintre surprizele placute. Este o carte aparuta la Editura Arc: “Cele mai frumoase povesti” de Fratii Grimm, Charles Perrault si Hans Christian Andersen, cu ilustratii de Francesca Rossi. O colectie de 23 de povesti clasice ale binecunoscutilor autori. Si pentru ca aveam toate celelalte carti ilustrate de Francesca Rossi, am vrut sa o adaugam si pe aceasta colectiei.
Continui cu “O portocala de Craciun” de Patricia Polacco, recent aparuta la editura Frontiera. O alta carte de colectie pentru iubitorii celebrei autoare si ilustratoare. O alta carte ce cu siguranta va fi iubita de micii nostri cititori.
De la Humanitas junior ne bucuram de ilustratiile si gingasa poveste a Incredibilului Sylvester, de Dana Kaveli. O carte aparuta in editie bilingva, romano-ucraineana. O carte a timpurilor agitate pe care le traim, proiect de promovare a valorilor ucrainene celor ce inca nu au avut contact cu ele. Fetitei mele i-a placut ilustratia minunata, alcatuita din zeci de tuse atent pictate, adevarate opere de arta. Si s-a bucurat mult de inventivitatea soricelului, de solutia gasita pentru a avea si el o vioara: a construit-o singurel folosind o cheita mica uitata intr-un cutie de vechituri.
“Cartea copiilor” este iar la inaltimi si tipareste titluri minunate dupa titluri minunate. Am ales sa cumpar “Craciun in satul Harmalaia” si “Lotta si Craciunul cu peripetii” ale lui Astrid Lindgren, pentru ca personajele acestea sunt nemuritoare in literatura pentru copii. Si autoarea lor de asemenea. Apoi am ales “Casa celor patru anotimpuri” de Roger Duvoisin, un alt clasic al ilustratiei pentru copii. Tatal Petuniei si al Veronicai, dar si al unor ilustratii remarcabile cu Mos Craciun. Pentru final am pastrat “desertul”: Micul brad de Margaret Wise Brown, ilustrat de Jim LaMarche. Cand doi titani isi unesc fortele, nu poate iesi decat o minunatie de carte! Si o sa va spun doar atat: cumparati-o copiilor vostri si nu veti regreta. Sper ca editura sa continue in editarea operei lui Jim Lamarche si sa apara in romana si “The elves and the shoemakers”. O sa ii scriu Mosului o scrisoare, poateajuta el cu dorinta aceasta…
La editura Pandora M am gasit trei bijuterii: Ada, savanta de Andrea Beaty ( titlul original “Ada twist, scientist”), Doar cinci somnici pan’ la Craciun a lui Jimmy Fallon, pe care o sa o adaug colectiei mele de carti pentru copii scrisa de celebritati si “Cele sapte minuni ale domnului Zapacila” Ma rog, ale domnului Mauri Kunnas, dar nu conteaza asa de mult detaliile, cat minunile 🙂
Despre ultimele aparitii de la Editura Arthur am mai pomenit. O sa mentionez ultimele titluri cumparate: “Toate panzele sus”, editia ilustrata ( dar sa nu va asteptati la foarte multe ilustratii, nu este cazul) pe care deja o citim fiicei noastre. Mai avem putin si terminam cele 648 de pagini 🙂 Glumesc desigur, nu mai avem chiar putin…
Pentru pasionatii aventurilor misterioase cu Harry Potter recomand “Un an magic” cu ilustratiile lui Kim Jay si tradus maiastru de Florin Bican, Tatiana Dragomir, Radu Paraschivescu si Alex Moldovan.
“Daca vii pe Pamant”, a lui Sophie Blackall este de neratat. Aparuta in 2021, titlul original “If you come to planet Earth”, este o carte de vizita a planetei unde locuim, asa cum si-ar putea imagina un pusti sa o trimita celor din alte galaxii si planete. Deosebit ilustrata, depaseste granitele unei povesti, fiind o vasta si cuprinzatoare enciclopedie a vietii si obiceiurilor noastre de zi cu zi. Aici pe Pamant. Am retinut pasajul in care Quinn, baietelul care spune povestea noastra de aici, de pe Pamant, explica de ce merg copiii la scoala: pentru a invata tot felul de lucruri si a sti ce sa faca cand vor fi mari. Fiica mea a declarat ca pesemne de asta stiu eu atatea lucruri, ca am fost atatia ani la scoala 🙂
La editura Litera am gasit singurul calendar de Advent cu carti pentru cei mici. Carti mici, dragalase, cu 24 de povesti Disney. Fiica mea, la fel ca toti copiii de altfel, iubeste povestile Disney si am considerat ca acest cadou o va bucura nespus. Tot aici a aparut de curand “Bradul de Craciun” al Juliei Donaldson, carte nominalizata la British Book Awards 2022. La o prima rasfoire, cumva ilustratia nu “vine” bine cu scrierea Juliei Donaldson. Dar asta este probabil doar ceva subiectiv, datorat faptului ca toate personajele din cartile ei citite pana acum au fost ilustrate de Axel Scheffler.
Acestea fiind scrise, va urez spor la cumparaturi si la citit!
O recomandare de lectura si de incantare cu minunatele ilustratii ale lui Claude Ponti este carteacu acelasi titlu, aparuta in 2018. Istoria unui pui nascut diferit de toti ceilalti din familia lui. Care auzind mereu cuvintele “His no beauty” ajunge sa creada ca Hiznobyuti este chiar numele lui, devreme ce toata lumea il foloseste cand se uita la el. La fel cum orice alt pui ajunge sa creada ca este ce aude mereu de la cei din jurul lui: minunat, unic, frumos, talentat. Povestea unui temerar plecat peste mari si tari si chiar galaxii sa descopere universul si mai ales, cine este el si ce puteri magice are. O lume minunat ilustrata de Ponti, cu multe semnificatii ascunse si concepte, cred eu, cam greu de inteles la 3-5 ani.
O lume in care descoperim ca si fiintele pot ajuta Universul si Soarele cel adormit, sa ne poata incalzi din nou. E nevoie doar de putina determinare si de un tovaras de nadejde. Fie el si un ceas.
O istorie in care am regasit si tema reintoarcerii acasa din “Tinerete fara batranete si viata fara de moarte”. O reintoarcere cu sfarsit fericit in acest caz.
Din pacate pentru noi, care am citit varianta tradusa in engleza din franceza, multe intelesuri au putut fi doar intuite. Probabil varianta originala a textului ar fi fost o lectura mai facila. Sau cine stie, poate in cativa ani o vom citi chiar tradusa in romana 🙂 Asta e o gluma trista, pentru ca ritmul si calitatea aparitiilor de carte ilustrata de valoare scade din ce in ce mai mult in Romania.
In vara aceasta fiica mea, care abia terminase clasa pregatitoare, m-a intrebat cati ani mai “trebuie” sa mearga la scoala. Pe acest “trebuie”, constanta in viata si rutina mea zilnica de cand ma stiu, am incercat din rasputeri sa il elimin din viata copilului meu. Dar el totusi exista, pentru ca, nu-i asa, unele lucruri chiar trebuie facute. Raspunsul meu a fost 12.
⁃ 12 ce, mama? fii atenta si raspunde corect!
⁃ 12 ani trebuie tu sa mai mergi la scoala.
⁃ Adica o sa am cati ani cand ii termin? 12 plus 7? 19 ani???
⁃ Da, puiule.
⁃ O sa fiu adult atunci! Nu pot sa cred asta, o sa treaca toata copilaria mea…
⁃ Sau, ar mai fi o varianta: daca esti super priceputa la anumite materii, poti face doi ani in unul si termini mai repede.
⁃ Da, eu sunt priceputa la calculari si la desenat si construit, as putea face asta!
…
Discutia nu a mai continuat pentru ca a dorit sa “rumege” aceasta noua realitate, in care scoala ei, inceputa la 6 anisori si un pic, se va termina abia la 19. Dar cumva scoala asta si trebuie sa faca, nu? Sa transforme niste copii in oameni mari, pregatiti sa dea piept cu viata. Insa vremurile de acum s-au schimbat, ei dau piept cu greutati si lucruri noi si rautati si frustari de mici. Ce scoala ii pregateste pentru asta, pentru timpul prezent? Cand scoala traditionala se ocupa de viitorul lor atat de tare incat uita sa se raporteze la ei corect, potrivit varstei lor actuale? Parintii sunt cei care ii ajuta sa se adapteze provocarilor si schimbarilor zilnice. Parinti care fac asta cumva pe genunchi, fara indrumari si cunostinte aprofundate, atat cat pot ei. Pentru ca scoala asta de parinte nu s-a inventat inca. Te nasti parinte in ziua in care ti se naste primul copil. Il iei acasa, fara manual de instructiuni, si incerci sa faci tot ce poti pentru el, tot restul vietii. Este un proces de invatare continua, in care corigentii nu au niciodata sansa unei reexaminari. Sau sa invete mai bine si sa repete materia si sa treaca in vara… Materia a crescut deja, este la alt nivel. Toate reusitele si esecurile din viata de parinte se intampla si se evalueaza live, in timp real. No second chances!
Pentru mine principala materie ce ar trebui predata la scoala este Adaptabilitatea. La nou, la imprevizibil, la modul de a gandi si a face lucruri al celor cu care intram in contact zilnic, la bine si la frumos, la zile care nu ne zambesc. Copii sau adulti, pentru toti adaptarea poate fi anevoioasa si mare consumatoare de resurse. Poate salva vieti si schimba destine.
De socotit si de scris invatam toti pana la urma. Si apoi deja exista zeci de aplicatii si roboti care pot face asta in locul nostru, mai bine si mai rapid. Ce nu poate face insa inteligenta artificiala este sa simta. Sa fie empatica si calda si sa aiba o inima mare, sa spuna un cuvant bun atunci cand este mare nevoie de el. Asadar a doua materie pe care as vrea eu sa o studiez la scoala ca sa cresc mare este Empatia.
Engleza invata toti copii, pentru ca ei se joaca Minecraft si tot felul de jocuri dragute si invata cuvintele necesare socializarii chiar de acolo: die, die, superhero, super powers, ghosts si cate si mai cate.
O alta materie ar fi Lectura. De cand era in burtica am citit pentru ea si mai apoi cu ea sute de carti. Acum ii citim si noi, ne citeste si ea. Cartile ne ajuta, pe noi adultii dar mai important pe ei, copiii, sa vedem si sa ne imaginam lumi si realitati la care altfel nu am avea acces. Si Vorbitul corect. Observ ca a devenit mai simplu sa nu mai vorbim chiar corect si nu imi place asta.
Era sa uit Marele curs de supravietuire si prim ajutor. Sa stie sa isi trateze o julitura, sa deschida un briceag, sa aprinda focul si ,de ce nu, sa si vaneze 🙂 Si intr-o nota foarte serioasa, sa aiba grija de ei, de psihicul si de corpul lor. Sa inteleaga ca e normal sa creasca, sa le apara par pe corp, sa simta si sa experimenteze schimbari hormonale. Ca un NU e NU mereu si ca nimeni niciodata nu are dreptul sa ii atinga fara permisiunea lor. Ca primul sarut e doar unul, ala primul si ca timiditatea e buna la fel cum e si emotia, servite moderat cu multa blandete si fara stres.
As mai vrea sa invat sa desenez, pentru ca nu ma pricep deloc, dar deloc. Si sa fac noduri si sa imi cos sosetele, sa folosesc diverse materiale sa creez ceva unic, o mica opera de arta. Sa asortez culori si stari de spirit.
Si as mai vrea sa fac o multime de experimente de chimie si de fizica, de stiinte naturale si nu numai. Sa cresc plante, sa ingrijesc un animalut, sa invat despre planete si galaxii, oameni celebri si monumente impresionante. Sa ascult zilnic muzica si poate sa invat sa cant la un instrument.
Acum, daca ati avut rabdare sa cititi tot, imi puteti spune la ce scoala sa ma duc, sa invat lucrurile astea? Nu acum, cand voi fi eu mare 🙂
Emotii, fericire, adaptare. Codite prinse cu fundite si camasi albe. Munti de flori care treptat se vor ofili. Senzatii care incet, incet vor scadea in intensitate si vor disparea. Primii pasi pe un drum lung, cu sens unic. Cu 12 statii obligatorii. Cu drame si unghii roase, lacrimi de tristete sau fericire. Colegi dragi si prietenii ce poate vor rezista o viata. Sau nu.
Important este primul pas, dupa el mereu ii vom face pe toti ceilalti care ne duc unde avem fiecare dintre noi de ajuns: seful clasei, artisti sau ingineri priceputi la toate.
So, my dear all, buckle up tide and enjoy the ride!
Ieri am terminat de citit aceasta carte minunata, distinsa cu Medalia Newbery, Lewis Carol Shelf Award si Le Grand Prix des Jeunes Lecteurs. Este prima carte pe care o citim fiicei noastre in care un personaj principal nu are parte de un sfarsit fericit.
Apoi am urmarit si ecranizarea din 2007 a cartii, Bridge to Terabithia. Este cred prima ecranizare a unei carti despre care fiica mea spune ca a impresionat-o mai putin decat lectura cartii. Adultii insa au avut o alta parere 🙂 Mai ales ca s-au varsat si cateva lacrimi… Filmul se poate inca viziona pe HBOmax, pentru cei care nu l-au vazut inca.
Povestea imaginata de Katherine Paterson ne-a atras inca din descrierea cartii, cea de pe coperta a IV-a. Si cu fiecare pagina si apoi capitol parcurs, aventurile celor doi protagonisti au devenit din ce in ce mai captivante. Jesse Aarons este fara doar si poate un campion. Baiatul care a avut norocul sa isi gaseasca stralucirea, aceea de a fi cel mai rapid alergator. Inconjurat de prezente feminine dominante, el gaseste ceva-ul care sa il distanteze. Toate acestea pana cand destinul i-o prezinta pe Leslie Burke, o domnisoara care poate oricand concura si castiga in fata oricarui baiat, fie el si cel mai rapid alergator din clasa a V-a. Prietenia lor va depasi granitele pamantesti si imaginatia ii va duce intr-o lume doar a lor, Terabithia. Unde ei vor fi soarele si luna, regele si regina.
Asta pana cand destinul decide din nou pentru Jesse: de data aceasta ca a venit timpul sa i-o smulga pe Leslie din universul lor perfect. Va ramane doar el, acum devenit mai bun si mai curajos si mai atent la nevoile celor din jur, sa continue povestea inceputa in Terabithia.
Prieteniile sunt un dar, nu un drept. Sunt rare si ne aduc fluturi in stomac si uneori dureri de cap. Insa norocul de a gasi, mai ales copiii find, un suflet pereche care sa ne insoteasca in toate aventurile ce ne asteapta, este foarte rar si trebuie pretuit toata viata. Chiar daca la un moment dat drumurile se despart sau apropierea fizica nu mai este posibila. Amintirile vor ramane mereu intiparite in memoria noastra, la fel ca toate lucrurile pe care am avut sansa sa le descoperim impreuna cu prietenii nostri.
little humans 