O prietena draga mi-a spus candva ca este dificil sa fim originali, toti avem parinti 🙂

Pe moment am absorbit informatia doar pentru scopurile artistice ale discutiei de atunci; nefiind parinte nu stiam cat adevar este in spatele acelor vorbe. Dar mai ales, cat de nedrept si uneori inevitabil este acest adevar.

M-am nascut si am copilarit in era egalitarismului si uniformismului socialist, inainte de 1989. Nu aveam, ca majoritatea copiilor din Univers, abilitati egal dezvoltate in toate domeniile. Imi placea sa inventez obiecte si jocuri si sa repar diverse chestii. Imi placeau cartile si citeam, pe limba mea sau mai tarziu, chiar si in limba romana. Eram activa si imi placea sa ma misc, sa experimentez si de aceea aveam mereu vanatai si julituri peste tot. Vorbeam toata ziua cu oricine avea timp sa ma asculte si cand nu gaseam un interlocutor real vorbeam cu fratele meu imaginar sau singura. Coloram foarte mult, dar nu ma pricepeam sa desenez, sa ilustrez. Oamenii pe care ii schitam urmau modelul

“linie, linie, punct si punct

linie, linie si-un rotund

doua linii si-o burtica

asta-i chipul lui Ionica”

Nici acum nu am evoluat prea mult la acest capitol, desi am urmat o facultate tehnica.

La scoala, pentru orele de desen, mama si tata imi faceau uneori temele. Lucrarile lor erau atat de frumos executate, incat unele au fost expuse si pe holurile scolii. Nu mica ii era mirarea profesoarei mele de desen ca la ora ei mazgaleam niste linii si pete de culoare, iar acasa ma transformam intr-un mic pictor foarte talentat.

La ora de lucru manual ni s-a cerut sa facem o harta a judetului nostru, pe care sa fie evidentiate cele 4 orase. Bunicul mi-a facut o harta in adevaratul sens al cuvantului: avea rama din lemn si in dreptul oraselor pusese beculete, ce erau conectate la o baterie prinsa pe spatele hartii. Arata fabulos! Ma intreb si acum ce o fi crezut profesorul meu; ca bunicul are talent si multa pricepere, desigur! Dar eu? Unde eram eu, imaginatia si priceperea mea in toata povestea asta? Lucrurile mergeau in aceeasi directie si la literatura sau matematica, lucru de altfel comun printre familiile cu copii scolari din anii ‘80.

Tara ne dorea egali, in uniforme si pricepere si daca nu reuseam singuri, era musai sa fim ajutati. Esecurile acestor cutume nationale s-au vazut si in cazul meu, cand nu am luat notele necesare pentru a fi admisa in cea mai buna clasa a celui mai bun liceu din oras. Si nu pentru ca era ceva in neregula cu mine, ci, aveam sa descopar abia acum, dupa 30 de ani, ca priceperea mea erau vorbele, povestile si nu matematica sau fizica. Desi am inceput si terminat cu nota maxima o facultate tehnica, pasiunea mea este si va ramane mereu scrisul, povestitul:)

Ai crede ca invatand din acest trecut, adulti si parinti fiind, le dam acum copiilor nostri ocazia sa fie originali si creativi. Dar nu se intampla mereu asta.

Anul acesta in scolile de stat din Romania s-a organizat pentru prima oara evenimentul “Saptamana verde”. Copilul meu a avut de facut cu aceasta ocazie primul lui proiect 3D, cu tema “Circuitul apei in natura”. Sunt de fel o fire creativa si practica si de cand fiica mea era mica, am incercat sa o expun la cat mai multe activitati si experimente practice. Ii place foarte mult sa creeze si sa construiasca, sa imagineze lumi si scenarii si jocuri foarte interesante. O parte din lucrarile ei le-am “expus” si aici si cred ca pentru varsta ei este un creator priceput, asa cum se intituleaza 🙂

Stia deja ce reprezinta circuitul apei in natura, il desenase, dar acum trebuia sa fie o lucrare in relief. Am ales cateva idei de proiecte usoare gasite pe Pinterest, proiecte pe care m-am gandit ca le poate face singura. A ales ca relieful lucrarii ei sa fie dat de plastilina. Si-a terminat proiectul in cateva minute, l-a fotografiat si trimis pe mail invatatoarei ei, dorea sa fie prima care isi termina tema 🙂

Mirarea mea cand am vazut expuse pe holurile scolii lucrarile colegilor ei de clasa a fost imensa! Cutii perfect taiate, lipite si colorate, mici elemente de natura, scris impecabil, cu litere trasate intai in creion grafic. Lucruri pe care un copilas de 8 ani nu le poate face singur, dar care aduc fala si mandrie cadrelor didactice si scolii. Aveam sa descopar ca, 35 de ani dupa, societatea inca iubeste uniformitatea, in imbracaminte si realizari.

Ce vor simti acei copilasi cand lasati sa isi expuna singuri idei si realizari nu vor putea face asta la nivelul lucrarilor in care au fost ghidati si ajutati de adulti? Cand miile de ore de meditatii poate nu le vor garanta un loc la liceul dorit? Si cand, la 17-18 ani, deja epuizati de tot efortul de pana atunci, vor realiza ca nu urmeaza un profil pe placul lor? Ca nu acelea sunt abilitatile lor deosebite si ca sunt talentati in cu totul alt domeniu? Ce ii ramane de facut unui copilas care realizeaza prin forte proprii un lucru deosebit, insa nu la fel de apreciat ca lucrarea spectaculoasa a unui coleg ce a beneficiat de ajutor? Cum stie el sa se raporteze la acele frustari si sentimente? Putem noi adultii sa il ajutam sa navigheze acele ape tulburi si periculoase pentru viitorul lui emotional?

Copilaria, macar aceasta timpurie, presupune joaca si prietenie. Nu competitie si intreceri pentru premiul de cine este cel mai cel. Nimeni nu este, fiecare copil are talentul lui si abilitatile sale naturale, cu care se naste. Mi-as dori sa vad cat mai multi copii lasati sa isi traiasca liber copilaria, fara a fi impinsi sa performeze doar de dragul adultilor. De teama de a nu fi de ajuns sau de a pierde afectiunea celor dragi. Mi-ar placea sa ascultam mai mult glasul lor decat pe cel al satului, al programei. Oare mai putem face asta? Este atat de greu sa mai fim originali?